Înăuntrul fiecărui om e ceva unic…
Lumea se împărțise în două: lumea adulților speriați și lumea copiilor neînfricați existau una lângă alta și nu se intersectau.
Înăuntrul fiecărui om e ceva unic. Dacă scoți asta, omul dispare și rămâne doar un trup pustiu, ca o prună fără sâmbure.
Temelia sufletului, care se construiește din fragedă pruncie, pe ea se ține întreaga esență a omului.
Unii trăiesc cu ură, alții cu dor, alții cu poftă de dragoste.
La drept vorbind, nu e nimic ticălos în folosirea greșelilor celuilalt. Jocul e joc.
De altfel, absența fricii nu însemna câtuși de puțin curaj: ea fusese înlocuită nu de cutezanță, ci de liniște.
Simțea că ceea ce se petrece are un sens, dar un sens neclar, ascuns lui fie de ierburile verzi ale apei, fie de straturile de nisip și movilele de mâl.
Și cu cât trecea timpul, cu atât mai supusă devenea memoria, cu atât mai repede ceda.
În această rapidă înșiruire de zile și nopți – cât o clipire din gene – consta farmecul vieții lui.
Ce era toana asta neașteptată? O scurtă întunecate a minții sau un semn al suferinței sufletești care se desprinde de durere?
Numai curățând organismul de plăgi și de boli se putea conta pe victorie în războiul inevitabil care se apropia.
Undeva departe curgea o altă viață.
Guzel Iahina – Copiii de pe Volga
