Pornind de la ideea “zilele nasc întrebări, nopțile visuri; zilele nasc frământări, nopțile abisuri”, îți dai seama că atât lumina cât și întunericul au propria lor voce. Că alcătuiesc un univers a cărui adâncime rămâne necunoscut pentru mintea umană, și că oricâte descoperiri s-ar face, doar învelișul se dezvelește.
Căutăm răspunsuri vizavi de viață, de timp, de moarte, iubire, de oameni și parcă nimic nu pare să ne mulțumească pentru că misterul rămâne tot mister. Vrem să dobândim starea de pace când mintea dansează de zor pe note înalte. Ne dorim să atingem fericirea crezând că odată atinsă ne va locui pe veci , ne dorim să gustăm din elixirul dragostei crezând că e ceva ce vine de la alții și nu izvorăște din noi. Ne plângem că oamenii se înstrăinează unul de celălalt pe an ce trece, că acele întâlniri de familie în zi de duminică s-au pierdut, că stresul și alergătura zilnică nu fac altceva decât să ne pună pe pilot automat.
Că toată sclipirea în care este ambalat materialul nu reușește să sature sufletul nostru, ci mai degrabă își plânge tot mai mult goliciunea. Că la final de zi căutăm să fim tot mai mult singuri, să avem momentul nostru de tăcere, de răsfăț… dar oare noi nu facem același lucru?
Citim tot mai mult despre multe și când închidem cartea ne dăm seama că suntem la fel de neștiutori. Sau încrezători că am înțeles mecanismul după care viața funcționează. Ne place să încadrăm totul în știinte, de parcă doar atunci avem impresia că am reușit să întelegem un lucru. Dându-i un nume. Un număr.
E interesantă viața, e complexă dar nu e un obiect de studiu. Pentru a ne bucura de ea nu e nevoie să o disecăm zilnic, să ne pierdem printre întrebări interminabile. E un dar și probabil că din această cauză nu știm ce să facem cu ea. Am primit-o fără să cerem, nu am luptat pentru ea așa cum suntem obișnuiți să facem în cazul majorității lucrurilor pe care le avem.
Oamenii au un rol important în viața fiecăruia dintre noi. Cu o capacitate fără măsură de iubire, omul își trage binele din iubire. Dar ce te faci când șarpele trăiește printre noi? Încerci să te ferești să-i guști veninul. Și cu toate că faci acest lucru, găsești că în jurul tău el face pagube umane.
Răspunsul pe care îl căutăm se afla în noi, și poate că nu îl înțelegem dar îl simțim. Și pentru simplu fapt că îl simțim mergem mai departe, mobilizați de ceva care înclină balanța într-o direcție anume. Sfâșiați sau împăcați luăm cu noi amintirea momentelor bune iar pe cele rele, doritori să le ștergem.
Că așa suntem noi oamenii culegători de momente. Și de răspunsuri.
