Frunze moarte, frunze de aramă, frunze…
Peste tot: pe crengi, printre pomi, prin mine.
Mă cuprind din tălpi până-n creştet tandre ,
Mângâietoare.
Mi-a fost dor de ziua aceasta blândă,
Fiica celei mult prea demult apusă
Printre siluetele noastre mute,
Îmbrăţişate.
Ce bogaţi eram în acele vremuri!
Banca noastră, mica alee, parcul
Ca un templu vechi poleit cu aur
Şi cu lumină.
Pe altarul însângerat de frunze
Orice pas în plus e un sacrilegiu.
Mă opresc, de teamă că le-aş ucide
Încă o dată .
Sunt precum un arbore-n prag de iarnă.
Anii mulţi mă strâng cu-ale lor inele.
Înspre Ceruri, braţele se înalţă
În rugăciune.
