Îți poți imagina nemărginirea sufletului?
Pentru că indiferent dacă o faci, tot singur te vei descoperi. Undeva într-un spațiu rece, departe de idealul tău.
Îți făgăduiești fericiri, bine și ispravă, însă dai doar de un sentiment copleșitor; îți face corpul atât de greoi. Uiți să iubești. Uiți să fii tu. Doar o copie impersonală a ta face treburi casnice și mai citește de dragul propriului amor. Uiți cine ești și ce îți dorești.
Pare un clișeu? Poate. Așa sunt sutele sau miile de oameni care și-au pierdut scopul/idealul/iubirea de sine. Bun venit în club! Este ceva caracteristic oamenilor însingurați. Sau poate doar ne lamentăm, exacerbând dorințele, care oricum îți sunt criticate, devenind un lux care nu îți este permis.
Și ajungi să le taci, să le simți ca pe o povară; le porți după tine, la început zile, apoi un nenumărabil timp. Ca apoi să uiți că le-ai avut măcar. Așa e cu dorința de a fi îmbrățișați. O simțim, uneori atât de acerb încât arde sufletul. Ca să ne oferim singuri o îmbrățișare, ce nu ajută. Vrem o mângâiere, dar nu o găsim niciunde.
Ne depersonalizăm cu fiecare nevoie înhumată. Murim câte puțin fără să ne fi trezit măcar.
