Intr-adevar, cine suntem cand nimeni nu ne vede? Suntem oare aceeasi pe care ii vede societatea, aceeasi reflectie care se vede prin ochii celor mai apropiati? Sau suntem doar un almagam al bucatilor din imaginatia tuturor de pe langa noi, al trecatorilor prin viata noastra?
Poate suntem acea versiune a noastra careia nu ii e teama sa greseasca si atat. Ne este atat de frica de judecata celor din jur incat noi nu existam cu adevarat decat in umbra. Traim in falsitate si lasitate, dar declaram ca ne dorim adevarul si corectitudinea, iar atunci cand primim asta de la cei cativa oameni care au curajul de a rosti ceea ce toti se feresc, ii acuzam si ii indepartam. Pentru ca de fapt nu ne place adevarul. Ne plac minciunile, ne plac visele si inchipuirile si ne raportam doar la ce credem noi ca este corect.
A spus Ileana Vulpescu intr-una din scrierile sale: ”În om se strang vorbe nerostite, ganduri carora nici n-ai sti sa le dai un nume, lacrimi neplanse la vremea lor, care deodata vin ca o apa umflata de ploaie, revarsata peste mal”.
Cand citesc asta ma gandesc la acelasi lucru: acestia suntem cand nimeni nu ne priveste. Nu spunem ce gandim, nu plangem cand simtitm sa facem asta deoarece ne e teama de ceilalti oameni si de viata noastra daca am avea curajul sa fim cum simtim.
Sau depinde de oamenii de pe langa tine, cine esti tu in acel moment? Si atunci… nu inseamna de fapt ca esti doar foarte usor de manipulat?
