Durerea este acel sentiment atât de nedorit, detestat, evitat. Durerea e parte componentă a existenței reale, palpabile, concrete. O realitate ce-și are legitățile ei, dincolo de capacitatea noastră de control. Durerea e un alt nume pentru realitate.
Fericirea se manifestă, în deosebi, în realitatea intangibilă, fantasmagorică, himerică. Una poate mai reală decât cealaltă.
O fericire capătă un caracter trivial, înșelător atunci când devine totalmente definibilă, concretizată. Deși sursa pornește, mai totdeauna, în realitatea de dinafară, pentru a servi drept temei, fundament pentru ceea ce urmează dincolo, în lumea interioară.
Orice dorință și acțiune de a prelungi ceea ce este sortit să se diminueze treptat, mi se pare un gest lamentabil care alterează toată frumusețea momentului. Acțiune ce omoară toate șansele la viață a ceea ce ar putea încă să dureze, să atingă noi culmi, dimensiuni, nuanțe, în cealaltă lume – de vis, secretă, încăpătoare.
Iar pentru asta e nevoie să te retragi din planul tangibilului, când râvnești la acel ceva irealizabil, când te îndreapți pripit spre faza descrescendo, când ceea ce trăiești e searbăd, tern. Să te retragi în cealaltă dimensiune, mai înaltă, ca să înfăptuiești ceea ce nu era posibil, să retrăiești momentul de fericire în crescendo, să colorezi existența în nuanțe vibrante. De altfel, riști să rămâi prizonier într-o realitate smeadă, incompletă. Pur și simplu să permiți interiorului să se dezvăluie.
Durerea are capacitatea de a metamorfoza, restructura interiorul. Iar odată trecută, vindecată rămâi cu un sentiment de reînnoire, renaștere, primenire. Și nu oricine are capacitatea de a îndura dureri, fără să se frângă, fără să se înrăiască. Durerea e pentru sufletele tari.
Durerea e atât de vie și devoratoare încât acaparează deplin ființa și o ține captivă în prezent. Nu permite evadări din realitatea tangibilă, pentru că ea însuși e concretă, condiționează o stare deplină de luciditate, trezire. Iar apoi, vine eliberarea, un sentiment inconfundabil de ușurare sufletească, libertate, izbândă.
În timp ce fericirea, odată petrecută devine amintire, ceva rupt definitiv de prezent, îndepărtat, ceva ce aparține trecutului și imposibil de retrăit. Revii la ea ca la un vis, la o fantasmă, de parcă s-ar fi întâmplat într-o altă lume, într-o altă viață, de neregăsit. Poate fiindcă s-a desfășurat, în mare parte, în imaginație. În schimb, e trăită ca o gratificare, înalță spiritul, aduce acea stare unică solară și sentimentul că viața merită trăită.
Niciun una din cele două realități nu e mai valoroasă și nici una nu trebuie surclasată celeilate, în tandem fac existența completă și adevărată.
