Turnurile gemene ale Mangaliei

De când mă știu, marea a exercitat asupra mea o fascinație nemăsurată și aproape inexplicabilă.

Am cunoscut-o prima data în prima vară după revoluție, când aveam doar cinci ani, iar precizia cu care îmi amintesc acea experiență aproape că mă sperie uneori. Acea imensitate de apă albastră și sărată care tremura , stâncile, mirosul de alge, gustul ei și zgomotul pe care îl făcea îmi păreau din altă lume. Mi se părea nedrept că mama nu mă lasă singură în apă, nu înțelegeam de ce îi era frică. Poate pentru că nu aveam acest concept: frica. Mie nu îmi era frică. Voiam să merg spre ea și să nu mă mai întorc, închideam ochii și îmi imaginam că sunt pe o barcă și nu se mai vede țărmul: doar apa în toate punctele cardinale.

În anii ce au urmat, aveam un vis recurent legat de ea, iar dorința să mă întorc acolo creștea exponențial și mă apăsa. Am revăzut-o abia după 6 ani, când deja crescusem, și în niște circumstanțe nu foarte fericite. Însă nu îmi păsa. După o noapte nedormită în tren, I-am simțit mirosul încă de la Medgidia. Eram cu mama și am mers pe jos de la gară până la faleza Modern. Mergeam alene și deodată s-a întâmplat ceva absolut straniu: fie din cauza oboselii sau a nerăbdării, o iluzie optică mi-a deschis în față ochilor imaginea mării verticală, nu orizontală. Am uitat să mai respir câteva clipe, tulburată fiind de acel imens perete de apa. Pentru câteva secunde, marea nu mai era întinsă, ci stătea în picioare în fața mea, atât de impunătoare și sigură pe ea, de parcă era mulțumită că a reușit să mă păcălească. A trebuit să clipesc de câteva ori că să o percep așa cum era de fapt.

De-a lungul anilor, am încercat de multe ori să “recreez” acea iluzie optică, însă nu am reușit. Am citit într-un roman de-al lui Radu Tudoran depre un copil care văzuse marea așa cum o văzusem eu în ziua aceea. Să fi fost “Iesirea la mare”, sau “Un port la răsărit?” Nu îmi amintesc exact.

Acum, la vârstă adultă, am văzut și alte mări, însă nici una nu m-a impresionat la fel de mult ca marea noastră. Da, marea de la Constanța,cea murdară și plină de alge și cu nisipul plin de mucuri de țigară, cu stațiunile ei comuniste, acum modernizate într-un mod extrem pentru a exploata turiștii( care merg la mare pentru a sta în piscină hotelului, ăsta e un lucru care depășește puterea mea de înțelegere) dar care încă păstrează ceva comunist în ele.

Ceva vechi și nostalgic zace în Șantierul naval Constanța, ale cărui macarale ruginite nu mai lucrează demult. Ceva asemănător este dezolanta imagine a cazinoului lăsat în paragină de prea mult timp, sau în clădirile care stau să se prăbușească în Piața Ovidiu, acoperite zadarnic cu pânză și cu semne inutile de genul “ Șantier în lucru”. Mirosul acela de rugină, adus de briză are în el ceva aproape sovietic, îți dau târcoale amintiri ciudate, de zeci de ani în urmă, care nici măcar nu sunt amintirile tale, sunt ale părinților, bunicilor tăi, sau ale personajelor din cărți.

Însă există un colț pe litoralul românesc care nu a fost încă atins de modernizare și încă stă în picioare triumfător, că o expresie a perioadei comuniste. Undeva pe faleză dintre Saturn și Mangalia, se află două hoteluri gemene, cu peste zece etaje. Sunt construite la fel, unul lângă celălalt, probabil undeva prin anii ‘60 sau ‘70. Unul este renovat și funcțional, celălalt este lăsat în paragină. Are câteva geamuri sparte, iar la fiecare cameră se văd niște perdele foarte vechi, gri, prăfuite, care par lăsate acolo de zeci de ani. Când îl privești, ai senzația că timpul a stat în loc, că ceasul a obosit și s-a așezat acolo, după acele perdele atroce.

Întregul bloc de beton pare a fi însăși expresia regimului ceaușist, plin de restricții și de istorie pe care vrem și nu o putem uita. Ziua imaginea lui e fascinantă, precum și contrastul frapant dintre el și fratele sau geamăn modernizat și plin de viață, însă noaptea e de-a dreptul înspăimântător. Pare silueta unei fantome imense, care veghează atent asupra mării și a timpului, ca o instituție de control politic, gata să te sancționeze aspru dacă spui sau doar gândești ceva împotriva lui. Mai mult decât atât, pare că nu s-a resemnat cu faptul că timpul a trecut și el a rămas în urmă: nimeni nu îl mai vizitează, nimeni nu îi mai folosește paturile, holurile, dușurile, liftul. Nici electricitate nu mai are.

Într-o noapte stăteam pe stabilopozi și, în timp ce fumam o țigară, mi s-a părut că s-a aprins o lumina și că cineva mă pândea pe după perdelele de la un geam. Era doar vântul, și o reflexie de la Farul Genovez. În drum spre motelul unde eram cazată, am evitat să privesc spre el, de teamă să nu apăra cineva la un geam. E de-a dreptul sumbru și uitat, însă afișează un orgoliu spectaculos, aproape batjocoritor și o personalitate puternică. E ursuz pentru că lumea nu mai trimite rudelor și prietenilor prin poștă vederi de la Mangalia, ci postează poze sau live-uri pe rețelele de socializare. Totul s-a schimbat, însă el a rămas același; bănuiesc că asta nu-i lucru ușor de suportat pentru el.

“Mangalia e un oraș ideal să-ți crești copiii”, mi-a spus un prieten cu ani în urmă. Are dreptate, poate. Iubesc marea noastră, aș vrea să merg acolo și să nu mai plec niciodată, dar atunci când voi vrea să evadez… unde mai fug? Prefer să fiu turist, an de an, indiferent de anotimp, și să sper în continuare că, măcar încă o data, voi mai vedea marea ca un perete de apa sprijinit de cer.