Privesc pieziş cu geana către zboruri,
Ce îşi descarcă arma rece-a fericirii
Şi taina ţi-o trimit prin albe doruri,
Cu gura strâmbă de ţigara amăgirii.
Tu dănţuieşti cu paşii tăi prin gânduri
Şi-mi ţii atât de cald când te citesc,
Întinsă pe a palmei triste rânduri
Ce ţi le spun când pleoapele-mi şoptesc.
Mă amăgeşti că poate-o să revii cândva,
Dar treci tăcută ca vântul printre trestii
Şi poate-mi laşi doar o privire şi ceva,
Din inima-ţi atât de plină de ovaţii.
Nici nu mai ştiu de-i an sau lună
De când te-întorc încet ca pe o foaie
Şi recitesc mereu din vina cea comună
Doar rândurile-n care vii prin ploaie.
Am iarăşi zorile căzute la fereastră
Când mă strecor tiptil pe sub cireşi,
Să te asmut cu zarea cea albastră
Ca dintre gânduri tu să-mi ieşi.
Mai lasă timpul! N-are nici o vină,
Că te aştept ca pe o condamnare.
Recidivez mereu ca fericirea să revină
Şi nu-i accept nici un apel la resemnare.
Webcultura are nevoie de susținerea ta. Ne poți sprijini prin intermediul unui abonament lunar
sau prin intermediul unei donații.
Mulțumim.
