În noaptea asta luna se va vedea roz

Cineva spunea că în noaptea asta
luna se va vedea roz. Așa ceva ?
Am verificat de mai multe ori-nu este.
Văd doar o lună plină,
sau un comod pretext pentru încă o noapte
în care somnul ajunge abia dimineața,
în soare, după ce se sfârșește visul.

Să-l chem din nou aici , în
camera cu praf și frig și genți aruncate pe jos?
Am încercat, și vine greu, iar când vine
stă doar câteva secunde, îmi acoperă ochii
nu mă lasă să-l ating,
nu răspunde când îl întreb.
El nu e ca tine, deși voi doi semănați cumva.
Tu mă lași, tu stai, tu răspunzi, tu înțelegi, tu râzi,
Fără să-ți dau voie mă lași.
“Cum nu te-aș lăsa ? zice el,
Unde să fug când sunt al tău? “
El știe că nu spune adevărul,
Al meu nu ai să fii niciodată,
O bucată în visul meu,
O bucată în visul ei, și al ei, și al ceileilalte,
vis perfect și previzibil,
portret ideal într-o casă cu pian și vin
și mucegai interbelic
de pe Strada Mantuleasa,
imaginea boemă și râvnita
de huligan al lui Eliade,
un Egor, un David, poate un Petru.

“Sunt al tău, dacă tu vrei cu adevarat”, repetă el
cu o nonșalanță neconvingătoare.
Tu n-ai fost nicodată vulnerabil, nu-i așa?
Geamul se izbește brusc-“nu te îngrijora
nu e cutremur, a intrat doar adevărul cu un pic de vânt
și câțiva țânțari-tigru”

El e doar o proiecție a ta, în lumea
asta avariată,
din care nu știu să mai ies.
Luna nu e roz încă, și nici tu al meu,
acum mi-l imaginez pe el
la 17 ani, și pe mine la 13, când purtam
talpă înaltă și nu știam ce se întâmplă,
când pe 28 februarie ’99-anul eclipsei de soare-am ratat
primul sărut, în scara blocului,
pe mine inocentă și pe el
aproape inocent, prefăcându-se că nu contează
că are ochii albaștri,
gândul asta e toxic ca un spray de gândaci,
el la 17 ani era frumos și urât
în același timp, cum e și acum de altfel
cum ai fost și ești și tu, dar ce contează
și lumea se zbătea atunci și derula casete,
purtând în Walkman-uri Visul American,
lumea se zbătea și eu nu înțelegeam,
plângeam dâre de rimel infantile
pe paginile jurnalului cu lacăt nefolositor
închisă în cameră,
anticipând de atunci poezia mea mediocră,
poezia voastră iscusită,
Acum în port sunt doar eu,
Vouă nu va place aici,
în miros de benzină, și rugină,
și vechi și singurătate-macaralele nu mai lucrează
de prin anii ’80-
și tu te-ai plictisit de pescăruși
și de Talking Heads, te-ai plictisit
să râzi de mine,
și el încă se preface că nu contează
că are ochii albaștri,
eu atunci am zis “lasa, decât să îl strâng pe el acum
mai bine strâng perna acasă, vezi tu,
e mai simplu, căci nu îmi cere nimic
și nu e aspră că puloverul lui”

Luna încă nu e roz-am verificat iarăși.
Cine o fi născocit asta?
Te iubesc fără să sper, tu știi
Îl ador până la epuizare, dincolo
de logica știută,
dincolo de maladie , de nevroză, de închipuire.
Contați amândoi aici și nici măcar nu știți.

Poeți amândoi,
Numai eu nu-s.

Become a Patron!