Avem nevoie de eroi. Însă, înainte de toate, avem nevoie de repere. Altfel nu vom putea să ne recunoaștem vreodată eroii.
Este un lucru pe care l-am mai spus, atunci când am vorbit despre modul în care am trăit eu evenimentele din decembrie 1989. O mărturisire pe care am numit-o Ziua în care stema s-a sfârșit și pe care, dacă sunteți curioși, o puteți parcurge online (Episodul I, Episodul II, Episodul III, Episodul IV).
A fost o vreme în care am urmărit cu foarte mult interes firul acelor evenimente. Pentru că am trăit și am văzut anumite lucruri. Și pentru că viața mi-a scos în cale anumiți oameni și mi-a oferit acces la anumite documente.
(click pentru mărire)
În tot timpul care s-a scurs de atunci am încercat toate stările emoționale care pot fi imaginate: entuziasm, bucurie, teamă, revoltă, urlet lăuntric, îndoială, repulsie, dezgust etc.
Astăzi, tot ce pot spune este foarte, foarte banal: evenimentele din decembrie 1989 sunt mult prea recente pentru a le putea judeca după cum se cuvine. Probabil, mulți nu vor înțelege înșiruirea aceasta de cuvinte. Multă vreme nu am înțeles-o nici eu…
