Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Avem nevoie de eroi. Însă, înainte de toate, avem nevoie de repere. Altfel nu vom putea să ne recunoaștem vreodată eroii.
Este un lucru pe care l-am mai spus, atunci când am vorbit despre modul în care am trăit eu evenimentele din decembrie 1989. O mărturisire pe care am numit-o Ziua în care stema s-a sfârșit și pe care, dacă sunteți curioși, o puteți parcurge online (Episodul I, Episodul II, Episodul III, Episodul IV).
A fost o vreme în care am urmărit cu foarte mult interes firul acelor evenimente. Pentru că am trăit și am văzut anumite lucruri. Și pentru că viața mi-a scos în cale anumiți oameni și mi-a oferit acces la anumite documente.
(click pentru mărire)
În tot timpul care s-a scurs de atunci am încercat toate stările emoționale care pot fi imaginate: entuziasm, bucurie, teamă, revoltă, urlet lăuntric, îndoială, repulsie, dezgust etc.
Astăzi, tot ce pot spune este foarte, foarte banal: evenimentele din decembrie 1989 sunt mult prea recente pentru a le putea judeca după cum se cuvine. Probabil, mulți nu vor înțelege înșiruirea aceasta de cuvinte. Multă vreme nu am înțeles-o nici eu…
