Tot stau și mă gîndesc, mirîndu-mă neîncetat, la darul și puterea cuvîntului.
Îmi e atît de greu sî îl cuprind cu mintea, încît rămîne țintuit, aproape întotdeauna, sub semnul neîncadrator al mirării. A-i da o definiție acestei noțiuni este, pentru mine, gest similar cu a înota într-un ocean, brăzdînd cărare între două insule. Cuvintele sînt colțurile pietrelor pe care ne sprijinim pentru a urca muntele devenirii.
Uneori mai alunecoase, altele mai dure, de ele ne agățăm cu mîinile pentru a ne înălța, pe ele punem bază pentru susținere. Se mai desprind și cad în gol, ne lasă în dezechilibru sau ne pun la încercări nenumărate și ne confruntă, mereu, cu senzația de ultim moment a alegerii. Ne punem mari speranțe în ele și de multe ori sînt scutul pentru apărarea propriilor neputințe.
Cuvintele sînt haina pe care o îmbrăcăm pentru a participa la spectacolul lumii. De aceea uneori nu avem hainele potrivite sau culoarea corespunzătoare, iar spectacolul este atît de viu și de activ, schimbarea decorurilor și a actorilor prin definiție e o stare a firii pentru că lumea este o poveste infinit nuanțată.
Trăiesc din plin efectul unor cuvinte aruncate sau spuse fără adaos de ființă, dar cu suficient de mare efect instaurativ. Și realizez că valoarea cuvîntului constă în faptul că el este atît de complex, încît cuprinde nu numai paleta omenescului, ci și a planului divin; cuvîntul este instaurator, creator, biciuitor, mîngîietor, batjocoritor, vindecător, rugător etc. Sau, dacă acceptăm alt registru, cuvîntul este conclusiv, optativ, operativ, combativ, dar și afectiv.
Iar puterea maximă de instaurare prin cuvînt o face omul atunci cînd, prin buze, transformă convenția unor concentrări de sunete în expresia maximă a manifestărilor divine hărăzită nouă, muritorilor de rînd: luați, mîncați, acesta este Trupul Meu…
