Fără titlu
lupii încă mai sfâșie din carnea timpului flămânzi nu se mai satură de tăcerea mea de ființa mea ghiarele încă mai zgârie pereții clepsidrei în care mi se scurge rana, ființa şi neființă prin gura
Bota Lucian Victor
Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici. Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul aceluiași formular.
Prizonierul sufletului meu
Copilul de ieri aleargă prin suflet iar eu, adultul de azi, alerg după el în speranţa că, preţ de o clipă, îl voi face prizonierul meu asemeni lui Vasile Voiculescu care şi-a dorit, cândva, să-L
Viată!
Viață! Mi-ai putea fura oricând orice...știu, Bucuria momentelor cele mai simple, când simt cu adevărat că trăiesc, lumina soarelui care îmi mângâie nu doar chipul ci și sufletul, vântul care îmi dă aripi, formele și
Fără titlu
e atâta ploaie încât nu se mai aude sunetul zborului aripile mele atârnă de pleoapele cerului şi sufletul a rămas cenuşa trupului dincolo de ziduri
Poem fulgurant
cărarea mea e zidită din cuvinte și din rodnice vise menită să-mi poarte pașii o clipă cât o secundă de fericire copaci albi și albaștri o străjuiesc învăluindu-mi plânsul în roua dimineții, tăinuindu-mi sufletul și
Și-mi pare plat pământul
Suntem într-o-închisoare niște umbre Mereu zbătând gamele de pereți, Niște cobai prinși între gratii sumbre, Experimentul suferindei vieți. Și mergem din durere în durere, Pășim cu teamă între chin și chin, Luptând nedrept cu-a iadului
Iubire de foc
Ce zgomot trist fac inimile noastre atunci când se iubesc, Ca într-o lume în care lupte puternice se răspândesc, Ca și atunci când se nasc obsesii pentru tot ce-i nebunesc, Lăsând în urmă tot ce
Problemă lirică
Penelul scrie Ce-i dictează mintea. Ba nu, inima! Căci mintea nu mai e prezentă S-a dus demult, Şi-au rămas doar sentimentele Ce sunt sfărâmate La fiecare oprire a inimii mele Pe malul alunecos al alteia;
şopârle, soare, greieri şi uitare
astăzi vântul îşi face de lucru printre noi nisipul îşi urmează chemarea biciuindu-mă ziua pândeşte solstiţiu dezmorţindu-şi pielea şi se adună în oglinda cerului covrig în jurul cozii soarele a uitat unde trebuia să ajungă,
Îndemn pentru eternitate
Hai, toarnă din sufletul tău că vreau să mi-l clătesc și eu pe al meu, că tu ești cea mai pură tărie până când moartea va dori să mă dau ei c-o ultimă șoaptă târzie
Voi fi de mult plecată
Când te vei trezi, voi fi de mult plecată. Când vei deschide ochii voi fi mult prea departe ca să mai poți întinde mâna să mă aduci înapoi cum ai făcut-o atât de uşor de
Şi tălpile au urechi
Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început. Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă, de fiinţare. Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului trecerea era
Blestem
Te blestem sa gusti cu aceeasi lingura Sa gusti din amara-mi asteptare Sa simti cum deznadejdea ma impresoara Te blestem acum...ca de iubit am obosit... E gandul cel de pe urma, al disperarii crunte Am
Fără titlu
fereastră deschisă spre sufletul de azi poetul are doar conturul unei ferestre oarbe îmbătrânite
Poem 1d5
Iată-mi privirea-nțepenită-n smalțul gândului tău, ce răsare orbitor prin lumi asimetrice! Iată cum am supraestimat puterea ermetică a visului încercănat de dor… Vinovat mi-a fost și candelabrul ospitalier ce-aprinde-n suflet o galeșă epavă de sfidare,