Astăzi, boema artistică s-a demitizat şi, spre deosebire de perioada ei de pionierat, ţine de cel mai banal conformism.
În plus, pe măsură ce ultimele acorduri ale modernităţii s-au risipit, a rămas şi fără aliatul ei mai preţios: actul artistic propriu-zis. Între timp, acesta a preferat să se mute într-o altă barcă.
Boema este o stare de spirit – a spiritului liber – care nu acceptă încorsetarea socială sau morală. Boema înseamnă libertate, iar aceasta se manifestă printr-un refuz total al ordinii pre-stabilite al valorilor bătute în cuie ale unei societăţi filistin-ipocrite. Boema este o stare de eternă graţie, în care omul se dezinteresează de cele ale trupului, dedicându-se în totalitate spiritului. Boema nu distruge totul, când este vorba de cei aleşi – foarte puţini şi foarte speciali. Rămâne mereu un mister al rezistenţei lor, care depăşeşte tot ceea ce poate descoperi şi diagnostica un medic.
Privită din acest punct de vedere, boema este o formă de ascetism. Să fii boem înseamnă să trăieşti în interiorul artei – dedicat trup şi suflet acesteia.
Boemul adevărat este un călugăr a cărui religie este arta. Arta cu “A”, desigur. Boemul se oferă pe sine drept spectacol căci el este un artist al foamei, ca în povestirea kafkiană. Cum “materia primă” pentru arta boemului se constituie din chiar trupul şi viaţa sa, sacrificiul este suprem, iar acest fapt îl transformă pe boem într-un artist total. Boemul este un soi de “copil dezorientat”, lipsit de apărare, un fel de “orfan cu părinţi”, neatent cu el însuşi, teribilist, dar, în fond, dornic de ocrotire.
Boema este un produs al paradigmei romantice.
Din ramura iniţială a boemei, s-a desprins, în postmodernitate, arta de tip underground. Ca orice atitudine protestatară, este expresia unui tip de coeziune (de microgrup) şi se caracterizează prin refuzul contactului cu arhitectura socială. Creatorii ce aparţin acestei “confrerii” nu doresc expunerea publică şi îşi impun propriile valori cultice, pe principiul imersiunii de tip sectar.
Din păcate, rosturile pătrund ilicit în răspântiile degradării. De aceea, printre faldurile boemei din postmodernitate se pitesc mulţi “oameni de prisos”, îmbătaţi de aburii propriei spaime de vid (aşa-zisa creativitate). Boema actuală devine, pe zi ce trece, un complex de venalitate deghizată, ipocrizie şi vulnerabilitate.
