într-o zi toridă de vară
păpușile de porțelan își aruncă
inimile încremenite
sparg vitrinele și pornesc tăcute într-o procesiune
numai de ele știută spre porțile îndepărtate ale cimitirului
își strâng împrejurul trupului împuținat
pardesiurile învechite(mirosind a molii sufocate)
vorbitoare ale altor vremi
cu mâinile tremurânde
oferă porții generoase de iluzii trecătorilor grăbiți
cu ochii albaștri și destinele atârnate
orașul păpușilor este iar verde
cimitirele au cruci încă vii
împodobite cu flori plastifiate…
miroase a lavanda și a viață putrezită în labirintul albastru
păsările croncănesc dezlănțuind cerul
un dangăt sparge capsula temporală
împingând în gropi oameni îmbrățișând păpușile
împleticite-n alte chipuri
doar într-o singură zi toridă de vară
păpușile învață singure să vorbească
și murmură un imn funebru
intrându-le oamenilor
pe sub piele…
