Ca un peron de gară. Aşa este viaţa. Un loc în care oamenii vin de peste tot şi pleacă care încotro. Unii zăbovesc mai mult pe peron în timp ce alţii petrec acolo doar câteva minute. Cu unii schimbăm câte o privire fugară, cu alţii două – trei vorbe. Dacă suntem destul de norocoşi putem chiar găsi persoane care să o pornească în aceeaşi direcţie cu noi. Putem lega prietenii trainice cu câţiva dintre cei alături de care păşim. Însă în acest du-te vino continuu ne este imposibil să nu ne trezim privind după fiecare dintre cei care se urcă, dintr-un motiv sau altul, în alt tren.
Am pierdut demult şirul dăţilor în care am rămas locului privind după oameni. Atât după oameni care m-au abandonat cât şi după cei pe care am ales eu să-i las în urmă. Să părăsesc m-a durut mereu la fel de tare ca atunci când cineva m-a părăsit. În ciuda timpului scurs şi cu toate că ori de câte ori am ales această variantă am făcut-o conştientă fiind că eu, cu tot ceea ce însemn, nu aş fi fost de folos oamenilor respectivi, că nu le-aş fi putut oferi ceea ce îşi doreau, că nu le-aş fi putut fi o prietenă destul de bună, că nu i-aş fi putut iubi aşa cum sperau, încă mă mai gândesc la ei.
Se spune că timpul ne estompează amintirile, dar eu nu cred că este aşa. Cred mai degrabă că azi suntem, fără excepţie, fiecare moment trăit şi fiecare om întâlnit şi că, oricât am încerca şi am crede că am reuşit să uităm oameni ori situaţii, de fapt le vom purta pe toate pe umeri până în ultima noastră zi pe Pământ.
