Aventurile unor români printre laponi.
La începutul lunii februarie, o echipă a Balkanik Festival – cunoscutul festival de world music organizat în România – a petrecut câteva zile cu populația sami, urmașii vechilor laponi și una dintre minoritățile cu tradițiile cel mai bine conservate din lume. Iată, pe scurt, povestea lor.
Dincolo de Cercul Polar
“Să mergi în Norvegia în luna februarie e, probabil, o experiență la fel de extremă cu a merge în Sahara în iulie. Am schimbat patru avioane și, după multe ore de zbor și nerăbdare, turbulențe și covrigi, am ajuns în nordul Europei, dincolo de Cercul Polar, în ținutul care se numește Finnmark sau Laponia, să cunoaștem poporul indigen Sami, așa cum este el astăzi. Cândva se numeau laponi, însă termenul este astăzi rar folosit și considerat înjositor (în suedeză, înseamnă petec).
Cei mai mulți dintre ei trăiesc în nordul Norvegiei (40 000), iar restul, în Suedia, Finlanda și Peninsula Kola. Limba pe care o vorbesc este izbitor de asemănătoare cu maghiara, ambele făcând parte din familia limbilor uralice sau fino-ugrice, dezvoltate acum 5000 de ani, între Urali și Marea Baltică. În urmă cu sute de ani erau oameni fără țară, nomazi, care își așezau cortul într-una din țările din nordul Scandinaviei, iar astăzi, deși reprezintă o populație minoritară, au propriul lor parlament și sunt considerați a fi una dintre minoritățile cu tradițiile cel mai bine conservate din lume.
Să întrebi un Sami câți reni are echivalează cu a întreba câți euro are în cont
Karasjok este capitala Sami din Norvegia și aceasta a fost destinația noastră principală. Un sat acoperit de zăpadă, unde mai mult de 90% dintre locuitori sunt Sami. Încălțați cu ghete din blană de ren sau din blană de focă din Groenlanda, purtând căciuli mari de ren și îmbrăcați în haine colorate, bătrânii se întâlnesc în fiecare zi la o cafenea improvizată în interiorul supermarketului. De la ei am aflat că să întrebi un Sami câți reni are echivalează cu a întreba orice om câți euro are în cont. Sau cel puțin așa era până nu demult.
În prezent, guvernul norvegian are reguli stricte în ceea ce privește creșterea renilor. Autorizații pentru a avea turme de reni pot primi doar cei care sunt Sami iar părinții sau bunicii lor au avut și ei turme, iar numărul maxim de reni pe care îl poate deține o familie a scăzut foarte mult; altfel, regiunea Finnmark ar risca să se transforme din tundră în deșert iar toți renii, care își petrec cel mai mult timp în sălbăticie, să nu riște să nu mai aibă hrană. În zilele noastre, Sami cresc și alte animale, confecționează obiecte din lemn sau haine din piei și blănuri de ren. Singurul viciu pe care îl au, în aparență, Sami, este cafeaua. Alcool nu beau, sunt oameni liniștiți iar de alte substanțe, acolo în mijlocul pustietății, nu poate fi vorba.
Ritualul împărțirii renilor
Ne-am oprit la un magazin de unelte imediat după graniță și am întrebat unde putem vedea și noi reni, ca bieți călători în Țara Nordului. Vânzătorul, amabil, ne-a comunicat că tocmai au sosit astăzi 4000 de reni din sălbăticie și că dacă mai mergem la 11 km, îi putem vedea.
Atât ne-a trebuit și duși am fost, până am ajuns într-un loc despre care nici nu citisem, nici nu auzisem. O arenă mare, cu mulți Sami în mijloc, veniți din Norvegia și Finlanda, să își recupereze renii aduși din sălbăticie cu snowmobilele. Pe rând, intrau în arenă în jur de 50 de reni odată, iar oamenii se aruncau asupra lor, le verificau însemnele de la urechi (toți renii sunt însemnați cu un simbol specific proprietarilor lor (reindeer herders). Noi eram singurii outsideri, dar am prins repede de la ceilalți ritualul.
Când renilor li se dădea drumul în arenă, cu toții trebuia să ne retragem la margine, iar după ce intrau, ne întorceam în centru, cei îmbrăcați în roșu trebuiau să rămână pe margine pentru a nu speria renii. Sami se năpusteau asupra lor, bărbați, femei, copii, își găseau renii, își scriau numele pe ei cu un spray de graffiti iar apoi îi băgau într-un țarc.
Priveliștea era nemaivăzută iar renii, ființe firave, aproape angelice, goneau în toate părțile. După scurt timp, eram înghețați până la măduvă, doar adrenalina ne mai ținea să nu degerăm. În Nord, chiar și -15 grade se simt ca -30, datorită aerului polar. Am aflat apoi că doar o dată pe an se întâmplă această împărțire a renilor, iar Nordul ni s-a părut dintr-odată, cel mai magic loc de pe Pământ.”
Continuarea poveștii o găsiți aici, iar mai multe fotografii găsiți pe pagina de Facebook.
