În urmă cu ceva zile, într-o țară asiatică, un om era omorât de viu prin aruncarea cu pietre. La propriu.
Da, ați citit bine. Un profesor a îndrăznit public să nu fie de acord cu unul dintre liderii spirituali ai țări respective. Consecința a fost fatală: o masă compactă de tineri, care se pretindeau a fi studenți, au tăbărât pe bietul om permițându-și să îi semneze sentința la moarte. O masă compactă de “orbi” ai societății respective, cu mințile obtuze, spălate de prejudecățile veacurilor.
Bineînțeles, întâmplarea cu pricina nu a fost mediatizată la nivel mondial, sau cel puțin nu la același nivel cu toate cancanurile și bârfele din țările dezvoltate. Că, scuzată să-mi fie abordarea, ce contează pentru universalitate o mână de oameni “necivilizati” dintr-o țară fără importanță. Auzeam expresia de “necivilizati” de la câțiva conaționali. Trist.
Trist că ne pierdem în prejudecăți. Trist că judecăm fără să cunoaștem. Să cunoaștem fața reală a întâmplărilor. Să cunoaștem “Intelepciunea”. Să cunoaștem importanța valorilor. Trist că ne declarăm “open minded” în timp ce ne afundam într-un hău al non valorilor. Și mulți alți de “Trist”… Dar mă opresc aici, pentru că ceea ce îmi doresc nu este să subliniez răul care deja ne “imbratiseaza” zilnic printre minutele realității. Ci raza aceea delicată de Lumină, raza aceea sensibilă a dragostei universale. Care îndrăznește timid să ne cucerească din timpul zilei. Să ne câștige pentru liniștea noastră o porție de pace și frumusețe.
Nu mă pricep să fac politică. Nu știu să mă aprofundez în dezbateri filozofice. Nu știu să fac oamenii să râdă cu gura până la urechi la glumele mele. Nici nu știu să spun glume, de altfel. Mi-au plecat ursitoarele cu harul umorului cu tot. Dar mi-au rămas cele care m-au învățat să fac haz de necaz, sau, și mai bine, cele care mi-au mângâiat căile cu empatie și optimism.
De ce scriu azi despre pietre? Mi-a stârnit ideea “criza” de vulgaritate a națiunii pornită să judece un biet cuplu francez. Că ea mai bătrână, că el tinerel, că probleme psihologice, că jigniri, că previziuni aberante. Și apoi, ca într-o aprindere de chibrit mi-am amintit de întâmplarea tragică din Pakistan. Ocupată fiind cu scanările mele de zi cu zi, și pentru că aici în mediul în care trăiesc nimeni, dar absolut nimeni nu este “preocupat” de acest detaliu, am constatat cu stupoare din media românească că uneori chiar și mințile deschise pot fi încă subjugate de prejudecăți. Și că piatra aceea teribilă încă mai poate fi aruncată. Încă mai poate ucide. Încă mai poate prinde în nebunia negândului toată nimicnicia omului. Omului presupus a fi o ființă superioară. Presupus doar.
Nu scriu doar pentru că sunt și eu în aceeași barcă. Și eu am fost victima “pietrei”. Au aruncat-o cei din jur atunci când aveam “statutul de divorțată”. Și au rănit nu doar o parte din suflet, dar mi-au rănit copiii, ceea ce a fost mult mai grav. Vindecarea a urmat încet și sigur, pentru că am învățat să ne detașăm de mințile întunecate, de gândurile sumbre și de prejudecățile absurde. Prejudecăți ce pot fi uneori fatale.
Într-o Românie a secolului XXI am auzit, de exemplu expresia “femeia nemăritată este ca un câine fără stăpân”. Mi-a fost adresată pe aburii barfei într-un mare spital județean, acolo unde se presupune că există cunoaștere, că există “carte”. Se presupune. De restul pietrelor, a celor greoaie, nu merită să îmi mai amintesc. Timpul le-a estompat din importanță.
Dar scriu pentru că în noul mariaj sunt o soție mai “bătrână”, cum ar exprima cei de la ziar. Scriu pentru că și eu sunt mamă de băieți și am avut chiar întâlniri de suflet cu prietenele mele, în care le ceream sfatul. Scriu pentru că am învățat în timp să închid ușa prejudecăților și să deschid larg ușa sufletului. Și în tot procesul acesta mi-a fost alături un om venit dintr-o țară “fără importanță”, dar care mi-a iubit înainte de toate candoarea sufletului. Iubirea nu este doar despre sexualitate. Este despre multe altele ÎNAINTE: Prietenie, Respect, Admirație, Compatibilitatea sufletelor. Este un întreg care nu întreabă despre vârsta din buletin.
Dacă mâine fiul meu mi-ar spune: “Mamă, IUBESC o doamnă care este cu 25 de ani mai în vârstă și care are 4 copii”, aș binecuvânta iubirea lui. Ceea ce iubim este o alegere personală.
Deci cine aruncă primul piatra? Întrebare retorică… Ca o continuare a judecății colective.
Prinși în căsătorii de complezență, prinși între lacrimile disperării care se lovesc de imaginea din oglindă a unor reguli sociale absurde. Prinși între politici corupte și atacuri cu foc armat în plină stradă. Speriați de un viitor întunecat care bate aspru într-o realitate obscură. Subjugați de o teamă a unei divinități care încă bate și asuprește. Pervertiți de non-valori care urlă a ridicol.
Prinși între realități cu dimineți grăbite și seri obosite, prinși între gânduri cotidiene, între filozofii “de viață”, între truda noastră cea de toate zilele și truda inimii, ochim chiar și printr-un geam de magie, frumusețea fericirii. Motorul care ne trezește în diminețile reci și care ne luminează gândul.
Fericirea este la un pas de noi. Stă cuminte așezată în razele însorite ale optimismului, în gândurile bune și în zâmbetele senine ale sufletului. Este la un gând distanță. Este ceea ce iubim. Iar ceea ce iubim este atât de delicat și personal imprimat în timpul existenței noastre.
… Și poate că multe dintre doamnele nemăritate au ales să rămână așa… Alte priorități, alte iubiri…
… Iar în țara aceea “necivilizată” aveam să trăiesc una dintre cele mai înălțătoare momente de grație umană. Aveam să învăț că oamenii aceia sunt chiar foarte civilizați, aveam sa ințeleg că Respectul și valorile contează…
Cine aruncă primul piatra?
