Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Jocul vieții și al morții între infinit și efemer – Regele moare

Cum ar fi sa fie altfel?

Piesă pentru şapte personaje. Miercuri, 7 decembrie, ora 19.00, la Teatrul Foarte Mic (între Universitate și Rosetti) are loc premiera...

Continuare...


Powered by

Jocul vieții și al morții între infinit și efemer – Regele moare

Mădălina Dumitrachede @
3 December 2017

Dragă cititorule, îți cerem din nou ajutorul. Pentru că Webcultura poate exista doar cu ajutorul acelora care aleg să ne susțină prin donațiile lor. Mulțumim pentru susținere!

“Je préfère à l’expression absurde celle d’insolite.” (Eugène Ionesco)

“Suntem fericiți. Au fost niște luni de lucru de care ne-am bucurat până la ultima sorbire. Regele domnului Ionesco a îngăduit una dintre cele mai frumoase întâlniri pentru noi. Cu oameni de care ne-am îndrăgostit, cu oameni de care eram îndrăgostiți și pe care o să-i păstrăm așa cum ni s-au dat, cu zâmbete, cu frici, bucuroși, emoționați, netrucați. Regina care ne conduce, altă regină tremurândă, doctorul copleșit, guardul neputincios, menajera fragilă și un rege care moare. Învățăm de la ei cum se moare. E o poveste cu regi si regine, cu nori și copaci care cresc din podele, mari inventatori, frici, familie, dar mai ales cu și despre dragoste”. Andrei și Andreea Grosu

Moartea l-a mâniat pe omul modern, care nu a dispus de nicio consolare filosofică sau religioasă pentru a-i ameliora trista meditație despre “marea întâlnire finală” și sinceritatea dezarmantă din fața morții. În recenta montare a piesei Le Roi se meurt  a dramaturgului Eugène Ionesco, iubirea, frica și jocul  – toate – se transformă într-o metaforă a marii treceri.

În spectacolul Regele moare, montat pe scena din Sala Mare a Teatrului Național din București, cele trei fețe ale omului, descrise de filosoful Lucian Blaga în minunatele versuri: «Copilul râde: “Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”/Tânărul cântă: “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”/ Bătrânul tace: “Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”» devin, acum, o imagine similară celei a unor vase comunicante în care se distribuie iubire, joacă și teamă. Textul este cea mai înduioșătoare și sinceră mărturisire a omului Eugène Ionesco despre agonia dinaintea morții. Descifrarea sensurilor acestui “cântec de lebădă” a revenit cuplului regizoral Andrei și Andreea Grosu.

Cu o echilibrată alcătuire a ritmului, fără să-și propună să experimenteze sau să re-inventeze în materie de limbaj teatral, directorii de scenă au optat pentru o viziune integratoare a textului (Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi) în armonie deplină cu sensibilitatea artistică   a actorilor din distribuție. Farsa tragică ionesciană  încearcă să exorcizeze angoasa morții în ritmul tragicomediei; în spectacolul de la Naționalul bucureștean, insolitul și patetismul coexistă. Lectura regizorală se regăsește pe coordonatele înțelegerii, manifestând compasiune față de splendoarea și mizeria condiției umane, în egală măsură. Grație jocului actoricesc, de o intensă concentrare dramatică, este valorificată drama existențială unde absurdul nu ascunde – pentru percepția actuală, cel puțin – tragicul, ci îl evidențiază și îl acutizează. Atât afișul, cât și caietul-program conțin desenele & picturile dramaturgului (puse la dispoziție prin amabilitatea doamnei Marie-France Ionesco, fiica celebrului scriitor).

Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorii au creat o mizanscenă (Scenografia: Vladimir Turturică & Light design: Chris Jaeger) plină de semnificații – apartamentul lui Bérenger se află între “infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate.  Piesa cu accente de parabolă se derulează într-un spațiu care sugerează durere, nedatabilă si independenta de vreun context politic, dar în care mai există urme ale unui trai tihnit în care a sălășuit cândva și bucuria (apartamentul este înțesat de coroane regale din hârtie colorată, jucării (trenuleț electric, o mascotă/șoricel), cărți, lampadare,veselă, un radio cu lămpi și un necruțător ceasornic). Microuniversul domestic, imaginat scenic și scenografic, se conturează într-un crescendo emoțional, pe măsură ce revolta, frica, spaima, groaza, tristețea, bucuria, dorința de a trăi, amintirile, nostalgia, resemnarea lui Bérenger se împrășite într-un amestec insolit de expresii sublimate. Ființa în care deznădejdea se instalează devastator este încordată până la paroxism. Bérenger, desculț, precum un condamnat la moarte, se regăsește printre toate semnele existenței sale perisabile, fără a fi conștient de finalul iminent. Cele două femei – Marguerite (marcă a existenței orientale) și Marie (marcă a existenței occidentale) – reflectă   cele două filosofii despre viață  între care Ionesco a oscilat mereu: dorința bucuriei hedoniste     și renunțarea misticilor. Respectând opțiunea autorului (desenul original), realizatorii se conformează printr-o rezolvare plastică: Marguerite/Mariana Mihuț e sobră, drapată într-o   ținută neagră (cu mici inserturi bej), câtă vreme Marie/Ana Ciontea e tandră (costumată în roșu). Ceilalți participanți la joc sunt costumaţi în concordanţă cu tipologia căreia îi aparţin.

Aflat în pragul hăului, Bérenger întâiul, regele/Victor Rebengiuc ilustrează o senectute decrepită, dar cu reflexul adânc al unei nobleți purificate prin suferință. Angoasa e exorcizată de un Bérenger atașat visceral de viață. Cele două fețe ale aceleiași medalii, soția/femeia, îl însoțesc pe Rege în mica sa celulă (familială)/curtea “ferocelui monarh”. Atât “dama de inimă neagră”/Marguerite, cât și “dama de pică” întrețin iluziile încă nealterate ale monarhului, susținute de doctorul, care e și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog/ Șerban Pavlu, Juliette, servitoare, infirmieră/ Florentina Țilea și Guardul/Richard Bovnoczki. Grație forței iubirii,  Marie se opune marșului nemilos al timpului, încercând să-l protejeze mereu pe rege, dar,  simbol al lucidității, Marguerite anunță inevitabilul final: “La sfârșitul spectacolului, într-o oră și jumătate, ai să mori. Te-ai gândit la asta?”. Bérenger parcurge toate stadiile revoltei.   Montarea e dominată de interpretările magistrale ale celor doi  actori, Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, care copleșesc prin talent, dozându-și cu parcimonie efortul și momentele de brianță. Pe coridoarele palatului/ungherele casei se precipită mai toate spiritele. Toată lumea constată degradarea stării generale a regelui, dar și-a regatului său. Structura relaţională a actanţilor este, pe cât de ordonată, pe atât de semnificativă. Personajele sunt fixate într-o ţesătură geometrică de relaţii, bine susţinute de actorii reuniţi în această distribuţie.

Regele moare de Eugène Ionesco
Traducere: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regie: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturică
Light design: Chris Jaeger
Distribuția:
Bérenger întâiul, regele: Victor Rebengiuc
Regina Marguerite, prima soţie a regelui Bérenger întâiul: Mariana Mihuț
Regina Marie, a doua soţie a regelui Bérenger întâiul: Ana Ciontea
Doctorul, care e şi chirurg, călău, bacteriolog și astrolog: Șerban Pavlu
Juliette, servitoare, infirmieră: Florentina Țilea
Guardul: Richard Bovnoczki

Durata: 1 h 40 min/Pauză: Nu

Victor Rebengiuc și-a construit cu robustețe și convingere rolul, nuanțând îndoiala, reflexivitatea și joaca. Cu un lirism vibrant, își pregătește doliul, rememorând toate marile sale realizări, apoi micile plăceri ale vieții, care i-au transformat existența într-o perpetuă feerie, dragostea, dar și ființele din anturajul său. Deși pare pregătit, trecerea pe pasarela care unește tronul de neant e mereu amânată. Prăpastia dintre iluzie și realitate nu se face simțită în permanta sa pendulare, Victor Rebengiuc domolește patetismul care nu se resimte nici chiar atunci când regele strigă după ajutor. Cu o economie de mijloace remarcabilă, Mariana Mihuț a conturat ferm un profil   de mare dificultate; toate acestea într-o permanentă stare emoțională, care susținea fluidul magic dintre rege și prima sa soție. Printr-o complicitate tacită cu ceilalți parteneri de scenă (jucând    cu precizie, din străfulgerări de ochi și replici rostite cu dublă adresă), Mariana Mihuț, într-o elegantă serenitate, face să triumfe personajul, dus în zona arhetipului (ființă volitivă, inflexibilă în determinarea ei de un patos tragic înnourat). Impunătoare, convingătoare mai ales în scena de suferință, amplifică vibrația emoțională a spectacolului. O prezență distinsă este Ana Ciontea, care alternează slăbiciunile cu alinturile feline și cu nazurile copilărești, într-o combinație de sensibilitate și candoare, întărind solidul dispozitiv scenic. Deși se luptă și se opune din răsputeri, regele trebuie să accepte adevărul (ontologic) al naturii umane, care va impune concluzia. Atât doctorul, cât și slujitorii săi vor rememora valoarea creațiilor sale, dar fatalitatea nu mai poate    fi împiedicată. Conștiința colectivă, obiectivă, este întrupată de medicul (care e şi chirurg,   călău, bacteriolog și astrolog). Șerban Pavlu se îndreaptă spre un joc aproape de firesc, redând  cu acurateţe rigiditatea personajului său:“Vă simţiţi foarte rău şi nu mai puteţi face alt efort”. Florentina Țilea a lucrat cu meticulozitate şi răbdare, compunând un personaj viu şi fermecător prin naturaleţe, slujnica bună la toate (îngrijit, gătit, grădinărit) a cărei soartă niciodată nu l-a interesat pe rege: “În orice caz, ce păcat! Era un rege bun”. Tonul totdeauna just și fermitatea caracterizărilor conferă veridicitate personajului interpretat de Richard Bovnoczki; guardul       nu face altceva decât să repete ceea ce zic ceilalți:“Regele a murit! Trăiască regele!”

Axul emoțional al reprezentației îl constituie abdicarea, Béranger, regele se lasă condus în străfundurile hăului, iar micul univers coboară pe-o uriașă trapă. Pe măsură ce personajele se pierd în măruntaiele scenei, capacul se coboară ca peste un imens catafalc; plasticitatea invită    la reflecție. Ritualul trecerii devine o remontare fizică dintr-o lungă meditație metafizică.

Regele moare de la Naționalul bucureștean transformă spectatorii în martori ai unui spectacol de tensiune cerebrală, de luciditate tăioasă în planul ideilor cu un ritm și o alcătuire scenică judicios dirijate, beneficiind de interpretări de mare ținută artistică.

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă.
Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC “I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.