Frații de sub Deus ex machina

No Man’s Land – farsă tragică cu specific balcanic.

Într-o lume tot mai răvășită, în care valorile se relativizează în funcție de “cota de rating” indusă de media, iar sensul relațiilor interumane se deteriorează, trebuie să existe o conștiință care să-și asume tragismul conținut de acest absurd cvasi-generalizat. În astfel de condiții, Teatrul Naţional din Bucureşti aduce în scenă, printr-o remarcabilă echipă de creatori, una dintre cele mai premiate poveşti ale cinema-ului contemporan: No Man’s Land.

Pornind de la un cadru mai larg, propice analizei politice şi metadiscursului “angajat”, bosniacul Danis Tanović concentrează întreaga atenţie asupra unui caz: doi soldați din tabere adverse – un bosniac și un sârb – sunt prinși între liniile inamice, în acel (generic) No Man’s Land/Pământul nimănui. Alături de cei doi se află și un alt rănit, bosniacul Cera, “căptușit” de sârbi cu o bombă “zburătoare” pe când zăcuse inert. Un sergent din UNPROFOR este gata să-i ajute, fără să mai asculte de ordinele superiorilor. Mass-media, rapid, transformă această acțiune într-un spectacol media internațional. În timp ce conflictul se accentuează, iar presa așteaptă cu răbdare știri noi, cei doi soldați vor încerca – prin toate mijloacele – să scape cu viață dintr-o astfel de situație.

Alegerea acestui spaţiu conflictual vine să justifice, cumva, raporturile interumane, aşa cum vor  fi ele prezentate în pelicula (multipremiată), semnată de Danis Tanović în calitate de regizor, scenarist, producător: No Man’s Land. Relaţiile interumane sunt exacerbate în astfel de situaţii şi lasă loc pentru durere, suspiciune, trădare, ură, violență şi chiar paranoia.

Sarcina de a monta, pe scena Naționalului bucureștean, un spectacol, având ca sursă această peliculă i-a revenit unui regizor bulgar, Alexander Morfov. Cu o carte de vizită impresionantă (premiul “Masca de Aur”), acest artist montează (din 2005) spectacole pe scenele ruseşti din Sankt Petersburg şi Moscova. Reprezentația  de la TNB este una de factură realistă, dar în maniera lui Max Reinhardt (asistent regie: Claudia Machedon ). Aidoma “geniului german”, regizorul Morfov foloseşte spaţiul scenic într-un mod asemănător cinematografului.

Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Nikola Toromanov, care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură (asistent decor: Ioana Iliescu). Astfel, scenografia amplă, bine etajată, à la The Lord of the Rings, “grăiește” şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru. Gândul regizoral se strecoară abil, printre sânge și noroi, pentru a surprinde chipurile expresive ale actorilor și, ca la Reinhardt, jocurile de lumini generează o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (light-design: Chris Jaeger). Motivul urii – derivat din acel “Divide et impera” – domină scenariul dramatic, iar sistemul de simboluri teatrale ajută spectatorului să pătrundă mai ușor filosofia abisurilor.

Întregul spectacol creează o atmosferă apăsătoare, deși sunt lansate, ici-colo, pastile de umor negru. Violenţa psihologică şi consecinţele ei asupra taberelor blocate, parcă, într-un ciclu perpetuu de ură, aproape că pun în umbră conflictul armat atât de sângeros. Garnitura actoricească, bine aleasă, țese o colorată tapiserie de personaje aflate pe firul subţire dintre justiţie şi răzbunare, onestitate şi manipulare.

Originalitatea acestui regizor constă în atenţia pe care o acordă analizei relaţiilor interumane în punctele lor slabe. Vor fi prezentaţi eroi pulsând  de viaţă (ascultă muzică, comentează meciurile de fotbal, dar şi angajament politic), iar sârbii nu vor mai fi limitaţi doar la o faţadă activist-insurgentă aseptizată. Personajele de pe scândură sunt croite din carne şi sânge, dorinţe şi contradicţii, dar într-o abordare ironică. Spectatorul este atenționat, de la primul schimb de replici dintre taberele adverse, că rapelul direct la actualitate   – discuția despre Bob Dylan și premiul Nobel – nu este deloc întâmplător, iar mesajul este direct: împiedicarea repetării unor astfel de catastrofe/războaie. Dialogurile dintre cele două baricade amintesc de memorabilul moment de fraternizare, surprins în pelicula Joyeux Noel.

Prezentarea taberelor, dar și-a “ochiului vigilent” al UNPROFOR/Deus ex Machina este un    bun motiv de etalare a măiestriei artistice a trupei de actori de la TNB. Pofta de viață, dar și pitorescul ivit din umorul forțat cazon sunt ilustrate de Marcelo S. Cobzariu (Rambo), Denis Hanganu (Mile), Vitalie Bichir (Bosko), Eduard Adam (Celo), o veritabilă “pată de culoare”/umor – Mădălin Mandin (Emir), Adrian Iosif Pop (Mîrza). Umorul, în situații grave, are menirea, de a oferi lecții despre modul în care poți sfida absurditatea războiului.

În tablourile următoare, spectatorii participă la un plonjeu în universul conflictului istoric. Această prismă cvasi-tribală capătă o adâncime dramatică inedită prin distribuirea unor actori talentați. Astfel, bosniacii capătă relief psihologic în abordarea lui Richard Bovnoczki (Ciki) și cea a lui Mihai Călin (Cera), iar “mielul de sacrificiu” – junele recrut sârb  de 19 ani – devine, în ipostazierea lui Ciprian Nicula, un adevărat erou tragic. Întreaga sa evoluţie marchează determinarea eroului apt să-şi înfrunte destinul potrivnic şi creează un personaj remarcabil. Nino, întrupat de tânărul actor bucureștean, aduce un suflu plin de naturaleţe şi are o indiscutabilă expresivitate scenică.

Clivajul general, sârbo-bosniac, pare să contamineze tot: dragoste, prietenie şi viaţă cotidiană. Discuțiile dintre cei trei eroi, captivi într-o veritabilă cursă a istoriei, pun în evidență o lume plasată sub o lentilă amplificatoare. Tonalitatea ironică a scenelor rimează perfect cu titlul, iar para-comentariul sonor (ilustrația muzicală: Alexander Morfov ) pigmentează fiecare tablou scenic (I feel good, Hallelujah sau melodii ale lui Goran Bregović). Ciki, ipostaziat de Richard Bovnoczki, este prietenul devotat al lui Cera. Acesta din urmă devine rezoneurul acestei piese (Cera face trimitere, în dialog, și la pelicula A Perfect Day). Clasic în rigoare, actorul Richard Bovnoczki confirmă, prin replica sa, esenţa omului simplu, curajos și altruist. O nouă încărcătură simbolică primește personajul Cera, modificat față de cel din sursa originală, fiindcă el prezintă, în final, concluzia: absurditatea războiului și “Vanitas vanitatum et omnia vanitas”.

Microuniversul creat printre tranșee, băltoace și copaci dezgoliți, ilustrează ambivalența funcțională a unor eroi normali aflați în situații complicate. Plasticitatea tabloului final – scăldat în spoturile alburii de lumină – potențează forța monologului rostit de Cera și emoționează. Spusele declamate de Mihai Călin amintesc de celebra melodie, Zombie (din anii ’90), des parafrazată în spectacol. Spectacolul pune un dublu accent – eroic și comic, în egală măsură, devoalând inutilitatea unor dispozitive guvernamentale desuete și, mai ales, rigide. Astfel, echipa “Căștile Albastre” (parodic numiți “Ștrumfi”) se situează mereu la mijloc (în designul scenic este clar delimitată această etajare), iar actorul Rareș Florin Stoica (Sergentul Marchand), secondat de Ionuț Toader (Pierre) și Andrei Atabay (Georges) marchează, cu justețe și acuratețe, poziția neutră și acceptarea propriei condiții (adesea, doar cea de observator neputincios).

Prezența (la etajul superior) celor poziționați mai bine în rang ierarhic, căpitanul Dubois/ Mihai Munteniţă și Generalul Khan/Marcelo-S. Cobzariu, vin să ilustreze absurditatea unui conflict și decalajul dintre ceea ce trebuia făcut și ceea ce se realiza de fapt. După cum și placiditatea genistului german, sergentul Müller,  întrupat cu o notă comic-patetică de George Piștereanu, reflectă abilitatea regizorului de-a puncta ironic, evitând, cu abilitate, caricatura. Directorul de scenă a mizat pe aliajul perfect dintre umor și dramatism încrâncenat, lejeritate și gravitate și a redus prezența și importanța reporteriței (din pelicula-sursă), înlocuind-o cu eroul colectiv – mass media/Jane Livingstone și grupul de reporteri CNN (în spectacol: Aylin Cadîr, Nicolae Dumitru, Aurel Ungureanu, Ionuț Niculae, Silviu Negulete).

Alexander Morfov a transformat povestea cinematografică într-o veritabilă farsă tragică, iar finalul nou-creat, sinuciderea “în direct” a tânărullui Nino, trage un semnal de alarmă; absurdul, ironia, umorul și oroarea se amestecă într-un flux debordant, gata să ne scoată din zona de confort, spre limpezirea conștiinței. Gestul final, care amintește de personajul Slavomir din filmul Halima’s Path, face ca mecanica absurdului și-a violenței să transforme o satirică cronică de război într-o farsă tragică.

Întreg spectacolul No Man’s Land comunică emoțional, inserturile muzicale accentuează latura dramatic-ironică, așa cum lumina contribuie la stilizarea pozei scenice. Prin atenta selectare a actorilor din distribuție, regizorul a realizat o atmosferă specială între scenă și sală, între autorii spectacolului și public.