Câteva gânduri ale unui mare actor.
Despre destin
“E destin că am ajuns actor! Eu mă pregăteam, la sugestia bunicilor și a mamei, să fac o școala electrotehnica. Făceam teatru ca hobby. Nici nu mă gândeam că va fi o profesie, jucam la Ateneul Popular din cartierul Vitan. Și instructorul mi-a zis: “Dumneata ar trebui să dai examen la teatru!”. Și am încercat. Am intrat printre ultimii, am fost repartizat la clasa doamnei Aura Buzescu. Eu, ca neprofesionist, înainte de intrarea la Institut, jucam comedie. Și Aura Buzescu, într-un semestru, m-a dezvățat de toate giumbușlucurile pe care le făceam, de tot circul, de tot cabotinismul. După un semestru, am fost cei mai buni prieteni.”
Despre talent și clasificarea acestuia
“Să știți că nu mă consider un maestru, așa cum mi se tot spune în ultimul timp. Nu am baghetă magică – acum am devenit maestru și pac!, am rezolvat personajul dintr-o mișcare! Tot greu îmi este până când găsesc un personaj, până când îl realizez.”
“Se aruncă niște epitete, clasificări din astea fără suficient discernământ şi fără o bază – marele actor, marele artist, marea doamnă a teatrului românesc –, care cum îl vezi e mare… Am spus întotdeauna că nu mă consider mare, tind, doresc să ajung un actor mare, dar e drum lung până acolo. Și nu cred că o să ajung la capătul acestui drum. A fi mare actor înseamnă să joci un rol la perfecție, să nu ți se poată aduce nici un fel de reproș în legătură cu prestaţia ta; l-ai făcut o dată şi aşa rămâne pentru că e perfect. Până acum nu am un asemenea rol. Întotdeauna a existat ceva care ar fi putut fi făcut mai bine, anumite momente, şi în film şi în teatru. Nu cred că mai am timp să joc rolul ăla perfect. E destul de târziu acum. Sunt un actor, unul cu experienţă, dar nu sunt mare.”
Despre mass-media
“Oamenii sunt sătui, dom’le, de ceea ce văd la televiziuni. Vulgaritatea asta excesivă – can-canuri, vedetele de carton care apar și dispar peste noapte și la care trebuie să le știm noi culoarea chiloților sau cu cine s-au culcat înainte cu o seară sau două, politicieni, criză -, toate astea nu mai distrează pe nimeni și… caută teatrul.
Despre foamea de teatru
“Cred că sunt prea puține săli de teatru în București față de foamea de teatru care există în momentul de față și asta e foarte bine. Pe de altă parte, vreau să fac o mică precizare: sălile sunt pline la toate teatrele și la orice spectacol, bun sau prost – aici nu sunt mulțumit. Avem cantitate, și mai puțină calitate. Publicul nu știe să facă diferența, nu prea are discernământ și spectacolele proaste sunt la fel de căutate. Deci avem doar spectacole bune și foarte bune. Asta nu se poate.”
Despre Facebook
“Mă mai ocup cu computerul, am intrat pe Facebook şi mai schimb mesaje cu fiul meu, cu colegii, mai postez fotografii cu ăsta micu’… Nu sunt genul care să anunțe tot timpul ce face, sau să răspundă la toate testele alea ale lor, dar îmi face plăcere să mai comunic, să aflu informații noi, despre meserie și altele.”
Despre dragoste și femei
“N-am fost un tip care sa cucerească femei, una după alta. Nu am vrut să am cât mai multe femei. N-am avut timp pentru asta. Am muncit foarte mult. Și nu am nici un fel de regret că n-am o panoplie de femei. M-am îndrăgostit, m-am căsătorit și cu asta am terminat. Au venit propuneri, primeam scrisori, mi se scria, de pildă: “Deși sunt buzoiancă, iubesc și eu actorii…”. Niciodată n-am răspuns la scrisorile de genul ăsta. Am primit și scrisori minunate, care comentau prestația mea artistică. N-am putut să răspund, pentru că, de obicei, erau anonime. A fost un anonimat bun, tonic.”
Sunteti ,fara doar si poate ,
un mare actor ! La mulți ani !