Nu mă pot desprinde de mine.
Nu mă pot desprinde de nimic.
Aş atinge luna,stelele,toată bolta cerească,de nu m-ar împiedica trupul ăsta olog. De nu m-ar împiedica…
Oamenii sunt animale ale căror minte se dezvoltă extra uterin, de aceea societatea are un aport important în dezvoltarea noastră.
Creierul meu s-a dezvoltat infinit deloc. Sunt centralista de la capătul tunelului care îşi spune sieşi că a pierdut întregul univers din sine.
Adun în ochi şi-n brațe bucățele de aşchii ale unui trecut angos. Mi-aş amaneta până şi zilele, viețile şi morțile pentru o clipă de linişte.
“Noapte” scrie pe gâtul meu.
“Noapte” scrie şi pe coasta lui Adam, din mine.
Noapte scriu peste tot trupul meu, amar de dulceața răului agonisită.
În amurgul ăsta deşart nu-mi rămâne decât să strig de singurătatea ce m-apasă.
Auzi?
Să strig! Să urlu! Nici ecoul nu m-aude ,ca şi Iona…
Mi-aş tăia vintrele precum a făcut-o el.
M-aş răzbuna pe soartă,precum a făcut-o el,dar nu sunt lăsată şi,drept moral,nu am!
Mă auzi?
Nu am!
El a avut…
Nu mă pot desprinde de mine. M-am agățat de mine ca un parfum de mahala aşezat,pe-un vânzător ambulant.
Am devenit praful amiezii. Iluzia prinde contur în mijlocul depărtării de realitate.
Nu mă mai caut. Am încetat să-mi mai caut ființa. Nu sunt nici făuritor de unelte şi nu caut revelația misterului, s-a ascuns de lumina ochilor mei, nici arta iubirii n-o mai am.
M-am sfârşit în dezolanță absolută. Marele Anonim s-a aflat în celălalt capăt de lume atunci când, într-o fracțiune de simțământ, i-am căutat rădăcina.
Ce mi-e îngăduit să sper?
Nu mai am nici ochi să-mi văd păcatul proptit peste orizontul cenuşiu al purgatoriului.
Sunt anesteziata de la capătul infinitului. Sunt o prăbuşire uşoară într-un abis al stăpânirii de sine.
Moralitatea mea a devenit amoralitate, benefică doar pentru Lucifer.
Sunt sânge pustiit de globule roşii. Au fugit într-un ungher al camerei mele,ascunse de propria lor locuință.Şi mi-e sete fără ele. Mi-e sete!
Mă auzi?
Mi-aş închide ochii spre un alt răsărit, dar nu e altul, decât unul aspru şi care,îmi usucă buzele, obrajii şi degetele.
Degetele mele. Nu mai pot scrie cu ele. Dor, de hazul cuvintelor ce le scriu pe ochii tăi cu o pană ruptă, al unui cocoş ce-mi cântă disperarea.
Şi soarele e aspru,si crivățul ăsta singuratic ce bate de nicăieri. Pornit, parcă să-mi spulbere aşternutul gândurilor.
Gândul meu i-un must dulceag al timpului. Nu răzbate. Nu mă îmbată. Nu trăieşte şi nu moare.
Hazardul a făcut să uit de mine?
Nu m-am iertat, nu m-am salvat de aceea, acum, sunt blestemată să bântui stingheră pe acest Pământ.
Un Pământ negru cu şerpi, viermi şi balene.
Un Pământ al speranțelor fără cusur.
Parcă şi atingerea ta e aspră, acum, aşa târziu cum e, deja.