Aş fi vrut să mai stai…
dar n-ai avut răbdarea paşilor mei.
Aş fi vrut să mai stai,
fără să mai eliberezi cioburi de amintire
care să-mi zgârie sufletul.
Privirea ta s-a oprit
de fiecare dată
doar în ochii mei,
pentru că n-a avut curajul
să se scufunde către suflet.
Ce păcat!
Abisul sufletului meu
ar fi fost îndurător cu tine
căci era atât de sclipitor
şi ţi-ar fi oferit în locul unei căderi bruşte
către patima durerii,
o alunecare lina către speranţă şi iubire.
Aş fi vrut să mai stai…
eram doar noi sub cerul nopţii..
eu, îmbătată de iluzii..
tu, hotărât să pleci.
M-ai strâns în braţe mai tare ca niciodată,
dar îmbrăţişarea ta mirosea a “Adio”..
Aş fi vrut să mai stai…
să opresti timpul într-o secundă fierbinte
şi să-i dăruieşti un viitor.
Atunci, am cuprins clipa cu ambele mâini
şi-am strigat în mine,
fără să risipesc sunete deşarte:
“Mai stai!… Mi-e atât de dor!”…
