Iar visul coboară peste noi în așteptarea dimineții ce va veni..
Era una dintre nopțile acelea în care îi era atât de nespus de dor de ea. Așa obișnuia să îi spună – îmi e atât de nespus de dor de tine! – în chiar timpul în care o ținea în brațe, simțindu-i trupul lipit de trupul său și răsuflarea atingându-i umărul, ritmic, asemeni valurilor în noapte.
– Îmi e atât de nespus de dor de tine!, îi șoptea și ea, lipindu-și trupul și mai mult de trupul lui. Iar el se lupta cu sine, se lupta cu impulsul de a o strânge în brațe chiar mai tare în brațe, în încercarea de a deveni un singur trup. Și zâmbea, de fiecare dată. Zâmbea în noapte, spre cer, spre lună și spre stele, realizând că mai puternică decât dorința sa de contopire era teama de a nu-i strivi respirarea. Acea respirare sacadată care-i scălda umărul, măsurând un timp aflat în afara timpului și o clipă fără de sfârșit.
Și adormeau așa, în timp ce el, simțindu-i bătăile inimii pe pieptul său, încerca să-și potrivească respirarea după respirarea ei. Adormeau repirându-se. La unison.
***
După un timp s-au despărțit. Poate că în viață îți sunt date doar un număr finit de clipe de contopire. Poate că sufletul omului e construit pentru a purta povara unei singure respirări. Sau poate, pur și simplu, așa a fost să fie, așa le-a fost scris, așa le-a fost sortit: să poarte cu sine, întipărite în memoria inimii, acele câteva cuvinte – îmi e atât de nespus de dor de tine! – ca pe un tatuaj nevăzut.
Iar anii au trecut. Acum, în patul său era o altă femeie. Așa cum, probabil, acum, în patul ei, era un alt bărbat. În cele din urmă, noaptea nu e pentru însingurări. Chiar dacă, din când în când, ne regăsim însingurați.
Deschidem ochii, visăm câteva clipe cu ochii deschiși, ne scuturăm genele de nostalgie și, privind spre tavan, ne închipuim stelele deasupra noastră. Iar visul coboară peste noi în așteptarea dimineții ce va veni…
