Nu știu dacă aiurea,
Sau dacă am visat,
Să te-ntâlnesc aievea
Târziu, dar poate meritat.
Și totuși, te provoc, să năruim
Prejudecăți de veacuri vânturate,
La “orbi si surzi” să dovedim
Că încă se mai poate.
Mi-e teamă să ating o floare,
Crescută-n tagme francofone,
Aș prefera s-o las la soare
Zâmbind și admirându-i forme.
Idile parcă scormonite,
Plăceri ce par senzații tari,
Sub două chipuri răvășite
Doi oameni singuri, solidari.
N-avem sau poate noi nu știm,
Capcane, meschine interese,
Cu fast dorințe hărțuim
Și cercetăm plăcerile intense.
Să bucurăm discret privirea și apoi darul,
Emoționați ne vom cuprinde-n brațe,
Simțind duios decepția și amarul
Finalurile triste iubirilor furate.
Ne pasă mult de viața în arenă ,
Ne refugiem în vise, dorind eternitate,
Ne pregătim retragerea din scenă
Deși ne doare, tânjim să avem de toate.
În astă noapte uităm de realitate,
Zburdăm ca tinerii prin veacuri,
Dorind să savurăm încă o noapte,
Ne lăfăim amorul sub cearșafuri.
