Cum ajung oamenii la divorţ?
O primă condiţie pentru a ajunge la divorţ e ca oamenii să fi consimţit la căsătorie.
Acolo unii ajung uşor, alţii greu, dar majoritatea care trec la pasul acesta ajung şi pe la biserică. Din nou, unii pentru că nu se văd a parcurge un pas în viaţă fără prezenţa lui Dumnezeu, alţii pentru că ştiu că nu se cade să fii cununat doar civil, fără a fi legat şi prin sfânta taină a căsătoriei în faţa lui Dumnezeu, iar alţii pentru că pozele de la biserică ies cel mai frumos (sic). Aceştia din urmă nici nu bănuie de ce astfel de poze ies cel mai bine în Biserică. Pentru că cerul e atât de bucuros că ei au intrat şi au fost părtaşii unei taine sfinte, încât lumina harul lui Dumnezeu îi face să pară că ei chiar aparţin acelui mediu sacru.
Şi după ce trece masa, dansul, felicitările şi uneori şi luna de miere, cei doi tineri legaţi prin taina cununiei se întâmplă să fie încercaţi. Să fie ispitiţi. Ei nu ştiu asta. Ei ştiu doar că ceva nu mai merge bine. Şi că orgoliul lor e rănit. Că că atunci când ceva nu merge bine trebuie să înlături răul. Şi cred, în micimea lor duhovnicească, că ştiu răspunsul pentru problema lor şi soluţia e divorţul. Fără doar şi poate. Nu se mai înţeleg, nepotrivire de caracter, orgolii, discuţii, intervenţii colaterale, certuri, vorbe spuse în vânt ce-au rămas lipite pe orgoliul lor, care acum e rănit. Şi aşa cred ei că se rezolvă problema. Pentru că ei pot.
Toate bune şi frumoase, libertatea omului e garantată de Constituţia ţării, e independentă de orice şi nu poate fi îngrădită (?!). Dacă de comun acord au consimţit la căsătorie, de comun acord consimt şi la divorţ. Aici România a luat-o cu mult înaintea altor state europene care prevăd pentru procedura divorţului doar calea judiciară. În Italia, de exemplu, un divorţ poate dura 8 ani. Mai există doar 2 state, parcă, unde procedura divorţului are un parcurs atât de simplu ca la noi. În România, cu îngăduinţa legiuitorului un divorţ pe cale amiabilă se poate finaliza într-o lună de zile. Asta ca să nu aibă prea mult timp la dispoziţie tinerii însurăţei cu privire la descoperirea tainele căsătoriei. Să nu aibă timp nici să se ierte de orice şi-ar fi greşit şi să se împace carecumva.
Să începem cu începutul. Când hotărăsc data nunţii, tinerii care doresc să facă şi cununia religioasă ( şi majoritatea covârşitoare o fac ), merg să discute cu preotul paroh unde doresc să se oficieze taina căsătoriei.
Cei cu adevărat creştini practicanţi vorbesc cu duhovnicul, îşi prezintă alesul/aleasa , se spovedesc şi se împărtăşesc.
Ceilalţi doar programează data bisericii la fel cum bifează data cu florarul , cu cofetarul, cu muzicanţii şi cu grăitorul. Dar totuşi şi aceştia, în frenezia pregătirilor au un instinct de a vorbi cu preotul şi a întreba ce “obiceiuri” sunt la biserică referitor la cununie. Chiar dacă le verifică apoi cu atotştiutoarea vecină, soacră mică sau mare. Irelevant. Dar fac pasul spre biserică.
La divorţ, călcând peste orice reguli de bună convieţuire şi uitând toate jurămintele făcute în faţa Sfântului Altar şi în faţa ofiţerului de stare civilă, dau fuga la prima ceartă serioasă la primărie sau la notar să divorţeze. Iar dacă orgoliile şi spiritele sunt şi mai încinse, direct la instanţă. Pentru spectacol sau pentru a demonstra că doar unul poate să aibă dreptate, nicidecum amândoi, că doar unul a greşit şi trebuie să plătească.
Am văzut deja atâtea cupluri care merg la divorţ din mândrie , doar ca să ştie că au pus punct, încât mă sperie ce calitate are societatea în care trăim.
De ce nu mergeţi, dragilor prima dată să vorbiţi cu preotul care v-a cununat ? Vă mustră puţina conştiinţă pe care o mai aveţi ? N-aţi înteţeles că taina asta vine cu bune şi cu rele, la bine şi la greu? Când vine greul daţi bir cu fugiţii. Nu mai luptă nimeni şi nu mai iartă nimeni. “… Precum iertam şi noi greşiţilor noştri ” se poate aplica oricui, dar nu persoanei cele mai apropiate de tine, nu-i aşa ?
Ce rost mai are să ajuţi pe cineva, să faci milostenie, când nu ai curajul să-ţi ajuţi soţul/soţia cu care te-ai unit în taină pentru a forma o familie ? Cum puteţi duce cu atâta uşurinţă o asemenea nepăsare? O asemenea înstrăinare de aproapele tău cel mai iubit ? Pentru că plec de la prezumţia că toţi au intrat în căsătorie cu alese sentimente de preţuire unul faţă de altul , încununate cu iubire fără margini, până la adânci bătrâneţi. Doar că la bătrâneţi nu mai ajung mulţi împreună şi constată că iubirea are margini. Marginea iubirii e mândria şi neputinţa de a ierta.
Dacă e să lupţi cu mândria şi cu neputinţa de a ierta, cu cine vorbeşti să te ajute ? Cu ofiţerul de stare civilă, cu notarul, cu avocatul, cu judecătorul, cu psihologul ? Care din ei are căderea morală să-ţi vorbească despre iertare sau despre cum să-ţi biruieşti mândria ? Când însăşi statutul lor stă construit pe orgoliul atotcunoaşterii soluţiei juridice ori pshihologice a situaţiei tale ? Când scopul lor este tocmai finalitatea desfacerii căsătoriei voastre?
Deschideţi-vă ochii şi căutaţi răspunsul la începutul problemelor voastre. Aţi mers întâi la preot să vă cunune ? Mergeţi întâi la el să-i spuneţi că nu mai puteţi să vă ţineţi jurămintele. Recunoşteţi în faţa Sfântului Altar că aţi minţit la taina cununiei, că n-aveaţi de gând ca la orice greutăţi să fiţi împreună. A fost aşa o formalitate pentru voi. Că nu v-aţi imaginat că unul dintre voi poate greşi, crezându-l semizeu. Că nu puteţi să mai fiţi amândoi un trup şi nici să v-ajutaţi în neputinţă. Că nu puteţi să vă iertaţi greşelile şi nici nu aveţi de gând să încercaţi să-l ajutaţi pe celalalt să-şi recunoască şi să-şi îndrepte greşeala. Că orice-ar fi, aţi jucat un rol prost într-o piesă de teatru şi că nu vi se mai potrivesc rolurile de soţ şi soţie.
Iar după ce veţi fi făcut măcar atât şi veţi fi ascultat cu băgare de seamă şi detaşat sfatul părintelui, atunci faceţi ce aveţi de gând. Dar fiţi verticali, hotărâţi şi faceţi pasul asta nu când orgoliul vă mână să îl faceţi ci neputinţa voastră de a ierta şi ajuta.
❤️