Amintirea este clipa trecută, sunt frunzele care s-au desprins de momentul prezent pentru a lăsa loc altora să crească. Foșnetul acela pe care îl auzi când cobori din prezent în trecut sunt tocmai acele frunze căzute pe pământul tău interior. Iar acel trecut continuă să rămână viu atâta timp cât îl retrăim, cât îi aducem atingere.
E mult mai ușor să-l privești și să-l observi, acum, pe omul de ieri. Omul de azi, fiind rezultatul alegerilor omului de ieri, iar chipul și sufletul păstrează toate aceste taine. Nopțile nedormite, lacrimile care i-au scăldat obrajii, dorul, râsetele care l-au făcut să vadă și să simtă clipa altfel.
Orice exercițiu de reamintire este o retrăire a propriei vieți. Fiori ce curg odată cu sângele prin ființa noastră dezvelindu-ne, amestecând prezentul cu trecutul, lacrimi cu zâmbete, soare cu ploi și anotimpuri.
Viața este o broderie pe pânza timpului, iar clipele sunt firele pe care le avem la dispoziție pentru a o țese. Și astfel, fiecare lucru pe care alegem să-l păstrăm se împletește cu celelalte dând o nouă formă vieții noastre. O formă care povestește clipă de clipă omul care suntem, oglindește urcușurile și coborâșurile, lumina și întunericul, culorile care se împletesc sau se despletesc precum și tiparul pe care alegem să-l folosim în a ne creiona.
Chiar și în lipsa unor instrucțiuni de utilizare a timpului, a vieții, chiar și atunci când apar bătături, noduri, risipă, acul nu trebuie lăsat jos. Pentru că viața noastră este o broderie unică țesută de fiecare dintre noi.
Iar omul se regăsește atunci când privește în urmă, când atinge fire, culori, când își amintește de așteptările care au umplut broderia, de golurile care nu au cunoscut fir, de rupturi, de risipă în dublarea firului acolo unde nu era necesar, de imprimeuri, de frumusețe, și începe să privescă viața așa cum este, o împletire de alegeri și destin…
