Risum teneatis, amici? / “V-ați putea ține râsul, prieteni?” (Horațiu, Ars poetica, 5)
De nepătruns pare misterul în care este învăluită seducţia. Acest proces de influenţare afectivă nu poate fi domolit decât de bariere şi de tabuuri (apanaj doar al anumitor persoane). Efectul de seducţie rezultă din forţa cu care se impune cel ce cucereşte. Pentru aceşti oameni este uşor să aibă aventuri, pe când pentru marea majoritate, este foarte dificil. În astfel de termeni, Michel Houellebecq denunţă, în primele sale romane, iluzia deschiderii nesfârşite.
Astfel, dragostea ar fi rezervată numai unui restrâns număr de persoane: frumoşii, bogaţii, puternicii – şi este refuzată celorlalţi (“Fast Food, Instant Love, Easy F**k”). În viziunea acestui “enfant terrible”” seducţia apare ca un schimb codat – în care cei frumoşi, bogaţi şi puternici se tratează în cerc închis -, excluzând marea masă a bărbaţilor şi a femeilor. Nota distinctivă a dragostei este, mai degrabă, dificultatea de a obţine recunoaşterea. Oamenii obişnuiţi se luptă cu singurătatea, cu neputinţa de a-şi găsi un partener.
Toate acestea au făcut din autorul romanelor Platforma şi Particulele elementare cel mai citit scriitor francez în afara Hexagonului. Aplicând cu dibăcie strategii de marketing şi cu o certă valoare intrinsecă a scriiturii, el a renunţat să mai sfideze opinia publică prin opţiuni incorecte politic.
În romanul Harta şi teritoriul, nu a mai luat Islamul în derâdere, nici sexul în serios; atenţia s-a deplasat de la loisir şi pornografie către artă şi filosofie. Stârnind aprige controverse între membrii votanţi ai Academiei Goncourt, scriitorul aplică, cu succes, procedeul punerii în abis şi atrage rumoarea lumii, vanităţile ei. Aduce în faţa cititorilor o carte limpede, fără asperităţi, bine racordată la tendinţele culturale actuale. Are o nuanţă de umor şi de autoderiziune, care poate da impresia de tragic, deşi este, în fapt, o manipulare a codurilor narative dominante.
Romanul urmăreşte evoluţia unui artist plastic contemporan, Jed Martin, care trece prin perioade succesive de creaţie. În prima dintre acestea, se dedică inventarierii fotografice a obiectelor civilizaţiei industriale. În a doua etapă, descoperă virtuţile artistice ale hărţilor rutiere Michelin pe care le trasfigurează, prin fotografiere, în obiecte de artă. Ajutat de Olga (o exotică rusoaică), angajată a firmei Michelin, el descoperă spaţii turistice chic, un bun prilej de a ironiza (deja o marcă personală Houellebecq) tendinţele din industria loisirului.
Părăsit de rusoaică, trece într-o nouă etapă artistică. Astfel, concepe o serie de pânze dedicate figurilor marcante ale contemporaneităţii: manageri, ingineri, inventatori, surprinşi în mediul lor de lucru. Pentru deschiderea expoziţiei, galeristul îi cere un text teoretic, redactat de un intelectual remarcabil. Jed Martin îl solicită chiar pe Michel Houellebecq, prin intermediul lui Frédéric Beigbeder, prieten comun. Expoziţia cunoaşte un succes răsunător, drept urmare cei doi (pictorul şi galeristul) se îmbogăţesc. Houellebecq parodiază, cu brio, maniera de lucru a criticilor de artă, mai ales în cazul analizei tabloului “Bill Gates şi Steve Jobes discutând despre viitorul informaticii”.
Michel Houellebecq va fi asasinat, iar Jed Martin va pune poliţia pe pista corectă. Crima este o paranteză – o nuvelă poliţistă intercalată într-o “conte philosophique” -, pastişată inteligent după un autor de serie neagră (Thierry Jonquet – creator al romanului Mygale).
În final, se retrage la ţară şi renunţă să mai picteze, preferând să contemple, cu detaşare şi oarece scepticism, transformările economice şi sociale. În paralel cu acţiunea principală, are unele întâlniri cu tatăl său. Acesta, un reputat arhitect, aflat într-o stare fizică extrem de precară, ia decizia să plece în Elveţia pentru a solicita eutanasierea. Episodul în care fiul său pleacă pe urmele acestuia constituie un bun prilej pentru o sarjă sarcastică la adresa instituţiilor care tratează totul cu cinism. Persoanjele principale sunt doar ipostazieri ale autorului. Departe de a fi incolor, stilul, aparent simplu, are efecte bine controlate şi excelează prin intertextualitate. Houellebecq pune în caractere italice clişeele şi stereotipiile verbale contemporane, dar romanul surprinde viaţa – ideile se regăsesc încarnate în trăiri, conversaţii, conflicte. Toate sunt expuse cu artă, nicidecum livrate cu un aer didacticist.
Un editorialist al cotidianului Le Monde afirma: “Dacă Balzac a fost romancierul lumii burgheze, care trăia din rente, iar Zola cel al revoluţiei industriale, Houellebecq este romancierul emblematic al epocii informaţionale”.
Autorul redă lumea prin personajele importante ale timpului său. Aşa cum harta nu este teritoriu, romanul nu poate fi realitatea, ci reprezentarea comică, nihilistă sau romantică a lumii. Michel Houellebecq, sociologul-romancier, oferă mai multe piste pentru a-l călăuzi pe cititor în meandrele aluziilor cuprinse în cartea sa, Harta şi teritoriul. Hipersensibilitatea autorului a captat, în acest volum, mai toate vanităţile şi metamorfozele unei societăţi bulversate de sine.
