Fereastră către lume

Wadjda – dramă locală.

Dacă ar fi să ne luăm după ortografia titlului, Wadjda,  am crede că avem de-a face cu un film polonez. Totuşi, nu este aşa, ci avem în faţă primul lungmetraj al unei cineaste din Arabia Saudită şi, totodată, întâiul film turnat în această ţară. Deja încununată cu numeroase premii, povestea micuţei rebele saudite, ce-şi dorea o bicicletă, a cucerit inimile spectatorilor europeni. Oda pentru libertate, realizată de cineasta Haifaa Al-Mansour, degajă un extraordinar suflu de eliberare pentru femeile din lumea arabă. Pretextul de-a realiza portretul fetei, în prag de adolescenţă, ne introduce într-o lume ferită bine de ochiul vestic.

Realizatoarea, cu studii de Regie la Sydney, şi-a dirijat colegii de filmare (pentru scenele de exterior) dintr-o maşină, comunicând  cu echipa masculină prin walkie-talkie şi monitor. Departe de-a fi stânjenită de aceste restricţii, cineasta a transmis un plus de energie personajului său, întrupat de expresiva Waad Mohammed. Este impresionat modul de a-l plăsmui şi, mai ales, este o fereastră nou deschisă către o lume ascunsă privirilor celor din jur.

În Wadjda, regizoarea Al-Mansour a surprins povestea unei fete care visa să-şi cumpere o bicicletă. Wadjda are zece ani şi trăieşte într-o suburbie din Riyadh. După o dispută cu prietenul ei, Abdullah, copila vede o frumoasă bicicletă verde de vânzare. Dorinţa ei este de-a o cumpăra cât mai repede pentru a se putea lua la întrecere cu Abdullah. Mama ei nu-i dă voie să o cumpere, de teama reacţiilor celor din jur, care considerau bicicletele periculoase pentru virtutea fetelor. Într-o lume în care femeile nu pot umbla decât cu straiele acoperite de abaya (rochie negră foarte lungă şi largă), cu voal peste chip şi neapărat însoţite de un bărbat din familie, mersul pe bicicletă apare drept bizarerie.

Totuşi, Wadjda se hotărăşte  să obţină banii de una singură. Povestea puberei care voia o bicicletă se derulează, cineasta surprinzând, totodată, un întreg tablou social dintr-o lume  ultra-conservatoare, în care femeile sunt lipsite de multe drepturi. Stratagema la care recurge micuţa Wadjda este aceea de-a câştiga concursul pentru cea mai bună recitare din Coran. Cu banii obţinuţi din premiul câştigat, ea ar fi putut să-şi achiziţioneze bicicleta.

Al-Mansour deschide fereastra şi oferă imagini din viaţa cotidiană a unei familii saudite, de clasă medie, şi din sistemul educaţional (sistem de factură teocrată). Camera de filmat pătrunde pe străduţele prăfoase, scăldate de soarele puternic şi o însoţeşte, apoi, pe Wadjda printre colegele sale de şcoală. Pe sub straiele cernite, puştoaica poartă jeanşi şi bascheţi, dar recită cu mult patos fragmente întregi din Coran. Arhaicul şi modernitatea globalizată coexistă în locuinţa în care Wadjda trăia alături de părinţii ei. Fetiţa se pregătea pentru concurs exersând textele coranice prin teste animate pe  o consolă.

Filmul se achită de rolul de ghid încărcat fiind  de informaţii topografice, sociologice pentru spectatorul vestic, care n-a pătruns niciodată în această lume. Primul film saudit emană energia micuţei Waad Mohammed, irezistibilă, fermecătoare, descurcăreaţă şi plină de ambiţie. Bineînţeles, se poate face asocierea fetişcanei cu personajul lui Chaplin din  The Kid, dar, mai ales cu neorealismul italian din filmele lui Vittorio de Sica (Bicycle Thieves). Primul lungmetraj saudit a fost realizat de o femeie (şcolită în Australia), care povesteşte despre o fetiţă, într-un stat în care nu există săli de cinema (legea coranică interzice reproducerea figurii umane în situaţii de divertisment aşa cum este considerată, adesea, cea de-a şaptea artă).

În paralel cu pregătirea fetei pentru concurs, spectatorul descoperă viaţa mamei (Reem Abdullah), care se pregăteşte să accepte cel de-al doilea mariaj al soţului ei. În plan secund, se desfăşoară şi o campanie electorală locală. Sunt, apoi, acele scene care surprind viaţa de zi cu zi a micilor vânzători şi a funcţionarilor din capitala saudită. Pretutindeni, se simte unda de ironie subtilă a realizatoarei Al-Mansour, care aduce în prim-plan poligamia şi fundamentalismul, fără a le denunţa. Filmând într-o ţară în care se amestecă cutumele arhaice cu normalitatea modernităţii (televiziune, consumerism de mall), cineasta transmite un mesaj de optimism, amplificat şi de coloana sonoră semnată de Max Richter.

Chiar dacă banii câştigaţi de la concurs vor merge către scopuri nobile (copiii din Palestina), Wadjda va trăi, alături de frumoasa ei mamă, bucuria de-a primi bicicleta visată şi va pedala după o camionetă ca… după un vis. Gestul mamei este unul simbolic, este nevoia de optimism rezervat deocamdată doar privitorilor, dar nu şi fetelor sau fetiţelor care nu au o altă perspectivă decât de  a-şi petrece restul existenţei într-un regat care produce aproape zece milioane de barili de petrol pe zi şi un film într-un secol.

Wadjda rămâne un film sensibil, încărcat de semnificaţii, ce deschide o primă fereastră către o lume închistată. Pelicula rămâne o duioasă pledoarie pentru toleranţă, libertate şi demnitate umană.