Cupidon și Eros între decadență și umor

Visul unei nopţi de vară.

Pe scena din Sala Mare a Teatrului Național din București, în cea mai recentă premieră (decembrie 2015), erotismul se revarsă din preaplinul piesei Visul unei nopţi de vară, precum lava incandescentă din erupția unui vulcan. Nebunul, Îndrăgostitul şi Poetul – toţi sunt plămădiți din fantezie, spune Shakespeare. Cu această nouă montare, directorul de scenă – Petrică Ionescu – creează un uimitor univers, pulsând de erotism și energie vitală. Fantezia transformă oniricul și feericul în apariții surprinzătoare care se mișcă frenetic, urzind și desfăcând vrăji. Cuplurile din povestea marelui Will vor pivota în jurul iubirii puse în concordanță cu isteria lumii actuale.

“Iubirea este, în viziunea foarte pesimistă a lui Shakespeare, numai o iluzie, ca şi teatrul şi viaţa însăşi. Am descoperit deriziunea absolută şi cruzimea fără scăpare a experienţei amoroase, mărturiseşte regizorul. Iluziile fără sfârşit. Aceste adevăruri multiple am încercat să le transmit cu cruzime, păstrând sarcasmul şi umorul prezent în fiecare inflexiune a textului shakespearian.”

Regizor de origine română, stabilit în Franţa, Petrică Ionescu este considerat unul dintre marii inovatori în domeniul regiei de teatru, al scenografiei, operei şi baletului. Visul unei nopţi de vară, de la TNB, relevă puterea mecanismului teatral de a ne face să urcăm și să coborâm treptele sensului, fiindcă reuneşte elemente de autentică poezie shakespeariană, umor, impresionante construcţii vizuale, un incitant balet contemporan şi un antrenant fond muzical, totul într-un ambient de spectacol ivit – parcă – dintr-un vis, dintr-o fantasmă.

Pe scena mare a Naționalului bucureștean, va apărea, atât lumea Atenei antice (măștile tragediei și comediei, alături de cele nouă muze/bufnițe/candelabre marchează acest teritoriu în arhitectura scenică), cea a meșterilor, dar și lumea oniric-fantastică, coagulate sub tema iubirii. Pătruns de semnificaţia textului (traducerea Ninei Cassian este actualizată de Petrică Ionescu), devotat spiritului, ci nu literei acestuia, regizorul a transpus (cu ironie caustică) universul shakespearian. Montarea este vizibil marcată de postmodernism, când, practic, cei “trei S” (sânge, sex, senzațional) se vor regăsi din abundență în tot spațiul teatral.

Eliberat de prejudecăți artistice, Petrică Ionescu pune în fața publicului oglinda unei realități, adesea strident machiate. Ideile inovatoare se regăsesc, îndeobște, la nivelul formelor, nealterând textul primar. În nicio altă comedie sau tragedie shakespeariană, erotismul nu este înfățișat mai brutal. Având acest punct de pornire, regizorul și-a îngăduit să marcheze sexualitatea debordantă în strânsă legătură cu lumea sălbatică a pădurii, dar și cu angoasele provocate de acest mediu tenebros.

Așa cum Shakespeare, la vremea sa, ironiza idealizarea petrarchistă a iubirii, tot așa face și Petrică Ionescu, atunci când exprimă contrastul violent dintre excesele lumii contemporane și ipocrizia celor care le practică. Regizorul re-compune o lume plasată sub o lentilă amplificatoare, reuşind să creeze acea senzaţie a oniricului aflat la graniță cu realul; relativizează drame şi transformă ridicolul în grotesc. Pădurea – din Visul unei nopți de vară – este o versiune hâdă a Arcadiei, este doar o replică jalnică, un codru în care trunchiurile copacilor sunt cu “fundu’-n sus”, un spațiu bântuit de spirite, loc de-ntâlnire pentru elfi și zâne. Copacii răsturnați sunt doar o formă a nebuniei temporare – care suspendă rațiunea existenței – așa cum mlaștina/balta reprezintă noroiul vâscos al inconștientului barbar, în care regresează tinerii fugiți de la Curte.

Pe aceeași linie demitizantă, lumea elfilor și-a zânelor devine una a vampirilor debordând de erotism. Această masă vie de spirite colcăitoare ilustrează gândurile despre dragoste; “subconștientul” ia formă vie, exotică și incitantă. Cei nouă elfi (Vladimir Albu, Andrei Atabay, Nicolae Dumitru, Denis Hanganu, Eugeniu Cozma, Victor Apetrei, Adrian Pop, Alexandru Sinca și Eftimie Ghighi), machiați à la Dracula, în costume provocatoare în alb-roșu sângeriu pulsează non-stop, provocând și tulburând mereu, dar, care la final, se echipează cu redingote aurii, dichisit tăiate și dănțuie ipocrit-elegant. Lumea lor ilustrează o lume meschină, alcătuită din figuri lipsite de fond, active în beznă și placide în lumină.

Nici zânele nu sunt mai prejos, în costume asemănătoare cu cele ale elfilor, ele se deosebesc prin coamele/ponytails și ochelarii fumurii. Partenerele elfilor (Alexandra Apetrei, Sigrid Bălțătescu, Beatrice Rubică, Paula Rotar, Elisabeta Râmboi, Adela Mihai, Ada Dumitru, Dana Porlogea, Oana Marcu, Romina Boldașu și Bianca Bor) au vitalitalea și mobilitatea balerinelor din trupa lui Maurice Béjart. Alături de elfi, tabloul vivant capată accente din Ballet for Life, dar îngroșând mult pe tușa erotic-provocatoare. Întreg ansamblul contribuie la motivul lumii invadate de instinct, iar excesul fiziologic ne trimite cu gândul la orgiile din Satyricon.

Cuplurile Hermia-Lisandru și Helena-Demetrius formează un cvartet de tineri care fug de acasă, dispuși să piardă totul, pentru o iluzorie satisfacție din experiențe noi. Cele două perechi freamătă sub presiunea pulsiunilor. Ei părăsesc în viteză Curtea autoritarului Egeu (Costel Constantin, sobru și eficient). Instinctuali, înflăcărați de dorința de-a poseda, cei patru se precipită și lasă la vedere zone pe care, de regulă, le fereau. Astfel, putem descoperi atracția sadică la Helena-Demetrius. Ilinca Hărnuț este o Helena cu rădăcini în vechea Eladă (fizicul o recomandă așa), dar costumată, în debut, precum “virgina MTV-ului”/Britney Spears, este o explozie de elan, dăruire şi suferinţă. Cinicul Demetrius, în ipostazierea tânărului Silviu Mircescu (în ținută cu tentă punk) străbate corect calea transfigurării din dur în entuziast amorez.

Frazarea corectă, glasul puternic și privirea ageră sunt datele care-l ajută pe tânărul actor să  confere un contur adecvat personajului. Dacă la-nceput, suava și fragila Hermia strălucește într-o cuceritoare candoare, pe parcurs, arată și-o față provocatoare, chiar manipulatoare. Ana Covalciuc portretizează, cu mult farmec, frivolitatea și naivitatea, cu inflexiuni adecvate în ton și gest, cu o nepotolită poftă de viață/joc. Ca şi la Reinhardt, jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Light-design: Helmut Stürmer și Chris Jaeger).

În scena  dintre Helena și Hermia – când fetele își aruncă vorbe grele -paracomentariul luminos reflectă, prin filtrul verde, veninul care poate sălășui și-n făpturile aparent angelice. Partenerul ei – Lisandru – știe să potrivească nivelul energiilor. Alexandru Călin stăpânește atât cultura corporală, cât și distorsionarea privirii, astfel încât personajul său să fie perfect credibil. Scenele de un cald lirism, dar și de neliniște – dintre cei doi tineri actori – lansează interogații despre însăși esența amorului.

Din povestea de iubire a celor trei cupluri de îndrăgostiți, regizorul a scos la iveală o trepidantă înlănțuire de tablouri puternice, incitante. Cele două cupluri de juni amorezi trăiesc dramele (provocate de orgoliile părinților) sub privirile tăcute ale lui Chitră. În spectacolul actual, acesta este chelner la curtea lui Tezeu. Trăirile tumultuoase ale tinerilor îl inspiră să aștearnă pe hârtie piesa Pyram și Thisbe, care va fi reprezentată la final, odată cu nuntirea fastuoasă. Dorin Andone, grație fizionomiei blajine, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Liantul dintre personaje este hoinarul Puck.

Obârșia diavolească a lui Puck l-a determinat pe regizor să-i confere un aer de iluzionist, prestidigitator și să-l încredințeze actorului Claudiu Bleonț. Machiat (mască în alb și roșu), ușor gârbovit, Puck devine un manipulator înfășurat după o pelerină (de tip Wizard) sclipitoare. Puck, ca și Ariel, nu are habar de timp și de spațiu, este un scamator cu aer de arbitru de box, care induce în eroare privitorii și-i orbește (la nevoie) pe cei rătăciți, amintind descendența sa luciferică. Hâtrul actor Claudiu Bleonț exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile de esență negativă, dar și cu tușe comice. Oberon (încornorat și la propriu, à la Maleficent, dar și la figurat) este, aici, un abil strateg exaltat (consumă substanțe halucinogene/opium, precum Domnul Omidă din filmul lui Tim Burton, Alice in Wonderland, 2010) și pofticios.

Regizorul a adresat o provocare sensibilităţii moderne, adăugând şi un paracomentariu imagistic. Coarnele roșii, costumația de Birdman evidențiază dorința, erotizarea și voința unei ființe agresive. Atributele acestuia se vor regăsi, în parte, și la bogătașul arogant Tezeu. Marius Bodochi a găsit tonul adecvat și-a oferit atât lui Oberon, cât și lui Tezeu ironie subtilă, dar şi ton grobian, înţelegere şi… lirism. Pare să fi identificat “chipul” potrivit fiecăruia dintre personajele sale şi resursele valorificării lor scenice. Titania devine, în montarea de la Național, o femeie dominatoare, aureolată, tavălită în glamour/bronz. Daniela Nane imprimă farmecul ei statuar (cocoțată pe coturni aurii) acestui personaj sortit încercărilor, deși e-n permanță secondată de cele trei zâne (Eliza Păuna, Ilona Brezoianu și Alexandra Stroe) și de efebul ei (Rareș Fota). Pedepsită de Oberon să devină, pentru o noapte, amanta unui animal va traversa cu greu chinurile măririi și decăderii. De la înălțimea iatacului ei (înțesat de mărcile vanității – oglinzi supradimensionate), va pica în hăul disperării.

Umorul negru ajunge la paroxism în momentul dezmățului falic, din pădure, când odaia este invadată de un falus enorm, decorat în mod voit kitsch. Scena erotică dintre Titania și măgar este proiectată (o altă șarjă parodică la adresa producțiilor cinematografice ce abundă în sexualitate) pe ecranul din pădure. Juisările Titaniei sunt la granița cu chinurile, așa cum hăhăielile publicului sălbatic (de pe scenă) confirmă satisfacțiile primare. Grotescul dăinuie, iar patima descătușată invadează toată arhitectura scenică. Versurile sulfuroase sunt întărite de paracomentariul muzical (orchestra formată din zâne și elfi emite sunete asemănătoare bolboroselilor de pântec).

Nebunia  a durat doar până la sfârșitul nopții de Sânziene, odată cu ivirea zorilor, personajele revin la obiceiurile diurne. Încă le este jenă să recunoască fantasmele care i-au chinuit, dar, totuși, noaptea de vară i-a descătușat de ei înșiși. Personajele au, mai degrabă, de-a face cu un partener, nu cu un iubit/o iubită. Majoritatea devine plurivalentă, iubirea devine aproape “colectivă”, așa cum trece pe la urechea privitorului versul marelui Will: “Amorul este orb, fiind mai presus de inteligență.” Vitalie Bichir, expresiv și plin de nuanțe, este greu de identificat în postura lui Filostrat. Costumul alambicat și hermafroditismul indică, încă o dată, granița fragilă dintre sentimente, iar aluziile sexuale abundă.

La finalul visului, tema iubirii va reveni încă o dată în vechea tragedie a lui Pyram și a lui Thisbe, pusă în scenă la curtea ducelui. Hipolita (expresiva Raluca Petra) e o apriție de factură felliniană, iar râsetele sardonice și degenerate, batjocoritoare, mai mult îi neliniștesc pe meșterii-actori. Mica trupă de truditori – muncitorii deveniți actori – pune în evidență condiția (încă!) precară a actorului. Eforturile lui Cuibărică (cuceritor prin naivitate și candoare tânărul Costi Apostol), Suflete (István Téglás iradiază spontan un flux de energie care stârnește interesul, cu efect magnetic asupra simțurilor privitorilor), Flămânzilă (actorul, Daniel Badale, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului), Botgos (Ștefan Ruxanda într-o apariție discretă, dar cu efecte bine controlate) și Fundulea (Mihai Constantin umple scena cu expresivitatea penetrantă și cu umorul bine-temperat) se constituie într-o analiză lucidă asupra condiţiei artistului.

Decorul (Helmut Stürmer), coregrafia (Florin Fieroiu), costumele (Corina Grămoșteanu), muzica de scenă (Jean Schwarz) și muzica live (Petre Ancuța) contribuie la configurarea oniric-realistă a unei lumi pătimașe și transformă actuala montare într-un spectacol plin de sevă și culoare. Toate elementele componente se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi clocotind de pulsiuni, în care îndrăgostiții adevărați ajung cu greu la iubire. Lumea este nebună, așa cum și dragostea devine uneori.Realitatea e condiționată de un binom simplu, același din Antichitate până astăzi: pulsiunile instinctelor și echilibrul rațiunii.

Visul unei nopți de vară ne re-amintește că în nebunia universală a naturii și-a istoriei, scurte sunt clipele de fericire. Arta scenei nu poate rămâne departe de imaginea lumii pe care, după ponciful shakespearian, e numită să o oglindească. Spectacolul de la Teatrul Național din București rămâne o propunere-alternativă pentru nevoia omului de-a mai găsi o explicație pentru… isteria lumii în care trăim.