“Formula trecerii din regnul necesităţii în cel al libertăţii are în fond un iz ludic.”
(Gabriel Liiceanu)
Când un șurub – insuficient strâns – alunecă, obișnuim să spunem că acesta are un anumit “joc”. De fapt, jocul este scăparea de sub constrângere, este începutul autonomiei.
Într-o clasificare zoologică, animalele care devin mai capabile să se joace devin mai aproape de om. Dar, joaca necuvântătoarelor este o caracteristică a speciei precum e, în egală măsură, emiterea de sunete. Joaca animalelor începe cu exercițiul de adaptare la natură și ajunge la descărcarea unui surplus de energie, nesolicitat de vreo necesitate vitală.
Între joaca sălbăticiunilor și jocul oamenilor, există o deosebire fundamentală. Autonomia animalelor față de mediu le îngăduie doar să se joace. Inaugurată de vorbire, libertatea subiectului față de obiect le permite oamenilor să creeze jocuri. Animalele sunt capabile de înșelăciune, dar nu și de minciună.Vietățile care se prefac că sunt moarte sau care mimează anumite comportamente înșală, ele nu mint. Pânda nu este minciună, ci doar înșelăciune.
Transformând lumea în obiect al gândirii și omul în subiect gânditor, vorbirea întemeiază jocul și inaugurează istoria culturii. Fără vorbire n-ar fi apărut jocul dintre subiect și obiect – care permite omului să se distanțeze de natură – și adaugă cultură. Ludicul va căpăta o însemnătate crescândă în viața omului. Preluând o parte mai mare din povara activităților vitale, tehnologia permite oamenilor să aibă din ce în ce mai mult timp liber pe care ludicul să îl transforme în libertate de creație. Destinul omului este, așadar, să-și dezvolte spiritualitatea printr-o continuă creație. Jocul completează biosfera în care trăiește cu o noosferă în care gândește. Valoarea jocului rezidă în puterea lui de a dezvolta capacitatea creatoare a omului. Jocul începe din clipa în care subiectul reușește să exprime o atitudine emoțională față de obiect.
Așadar, jocul debutează ca spectacol total: rostire, cântec, plasticitate, dans. Puterea magiei nu este altceva decât puterea cuvintelor de a trece dincolo de percepție, de prezent, de a ținti spre o altă lume. Magia se întemeiază pe energia metaforică a vorbirii de a viza o lume transcendentă; așa se face că omul devine – prin joc – singura ființă creatoare de sens într-o lume lipsită de sens. Îngăduind omului să-și transpună experiența în idei și ideile în operă -prin creație – jocul se opune ruinării entropice. Efectul benefic al jocului asupra dezvoltării umane este scoaterea ființei omenești de sub presiunea nevoilor sale vitale și educarea posibilității sale de a se înălța de la trăire la idee. Arta, cea mai sugestivă manifestare a jocului, cultivă ceea ce este mai omenesc în ființa sa: spiritualitatea. A afirma că întreaga cultură e un joc nu înseamnă diminuarea importanței culturii, ci, a restabili însemnătatea jocului.
Parafrazându-l pe Johan Huizinga, se poate spune că tot jucându-se, spiritual, formatorul de limbă se ridică, de fiecare dată, din planul material la idee.
