Am fost indragostita de tine. Ametita. Fascinata. Din ziua aceea de vara. O stiu exact. Stiu si ce simteam atunci. O pot descrie pana la cele mai mici detalii.
Am invatat insa ca ma mai si insel uneori, asa ca sistemul meu de credinte si intuitii nu e perfect. Mi s-a parut ca ma priveai. Mi s-a parut. Asa a pornit totul. De la o parere.
Pot incepe dezastrele de la iluzii? Nu ai fost dezastrul meu. Ti-am spus ca fac lucrurile astea cat mai am timp. Si le fac ca sa traiesc. Te-am mintit. Nu o data. Le-am facut pentru ca atunci eram indragostita de tine. Sau asa mi s-a parut. Mi s-a parut. Altfel, nu imi pot explica toate gesturile demente si faptul ca m-am daruit tie cu toata inconstienta noptii de 10.10.
Si nici ce a urmat dupa. Doar te-am avertizat ca voi fugi imediat ce voi simti ca pierd controlul. Pana la urma, este vorba doar despre detinerea emotiilor. Si cu cat ai mai multe, cu atat esti mai vulnerabil, nu mai uman, ci mai expus esecului.
Aveai dreptate cand aseara mi-ai vorbit despre tenebrele mele. Sincer, pe mine m-ar epuiza totalmente o astfel de fiinta plina de demoni, carand in spate cadavrele trecutului si i-as cere sa ma lase in pace, sa iasa din viata mea, asa cum a aparut, brusc, fara motiv, fara ratiune.
Asa am aparut in viata ta de la care nu mi-am dorit nimic, niciun loc, niciun rol.
Desi amandoi ne-am acordat si asumat roluri provizorii, comportamentul meu labil nu a fost nimic altceva decat consecinta directa a actiunilor tale.
Si acum, pentru ca tot e sfarsitul, iar sfarsitul ne permite sa spunem lucrurilor pe nume…
La putin timp dupa ce mi-ai spus cat e de frumos sa te ratacesti asa, in povestea asta ireala, mi-ai dat lectia lui “sa nu te indragostesti niciodata de mine, pentru ca vei suferi”. La nici cateva zile.
Si la putin timp dupa ce mi-ai spus cat te bucura cuvintele mele, te apucase teama ca sunt prea multe.
Astea sunt singurele mele reprosuri. Si inca unul, ultimul. Din pacate, ti-a lipsit puterea sa spui lucrurilor pe nume. Raspicat.
Nu stiu cat a fost vis si cat real, cat a fost imaginatia mea si cat aportul tau. Stiu ca am trait frumos o vreme pana cand povestea asta nu a mai putut acoperi golurile.
Ciudat e ca m-ai cunoscut mai mult decat am crezut ca o vei putea face. Si ai fost cerul meu. Am fost fericita o vreme. Putin, dar foarte fericita. Pentru ceea ce ma faceai sa fiu. Pentru ceea ce simteam ca sunt.
Dar, asa cum ti-am spus atunci, inainte de episodul Sv, cand am vrut sa plec pentru totdeauna, s-a produs o fractura. Prima si ultima. Restul, incercari inutile de resuscitare a unei povesti care ar fi trebuit sa ramana pe malul marii, sa se piarda in aerul fierbinte si in privirea ta.
Din pacate insa nu ne vom putea respecta niciunul promisiunile declarate.
Nici tu cum ca vom ramane prieteni.
Nici eu cum ca imi voi aminti peste un timp de tine.
Pentru ca oamenii vin si pleaca. De cele mai multe ori fac asta definitiv.
Iar eu, in tenebrele mele, am o regula: nimic nu e indispensabil. Voi suferi o vreme si tot asa imi voi aminti de tine.
Imi voi aminti de tine cand ma voi uita la cer. Pentru ca o vreme ai fost cerul meu. Cerul e pentru oameni ca tine.
Fii fericit, om frumos!
Pentru ca fara sa imi ceri voi disparea, tot asa cum am aparut, brusc, fara motiv, fara ratiune…
