Femina

S-a dovedit adesea că în viaţă, ca şi în literatură, femeile îşi sunt singure cele mai rele duşmance.

Rolurile atribuite de cei mai mulţi dintre scriitori de ambele sexe, personajelor lor feminine, trimit la o condiţie de inferioritate, la poziţia de auxiliare ale actorilor principali – bărbaţii.

În romanul gotic, ca şi în basmele scrise de Perrault, Andersen sau fraţii Grimm, identificăm un set persistent de caracteristici feminine şi masculine, în ceea ce priveşte atât înfăţişarea, cât şi rolul rezervat.

Eroina este, în esenţă, pasivă (totdeauna frumoasă)… aşteaptă, fie în somn, fie într-o captivitate care o privează de capacitatea de acţiune, trezirea sau eliberarea ei de către eroul (nu neapărat frumos), dar activ, cu iniţiativă.

Virtutea sa este primejduită de personaje masculine negative mârşave, dar nu o dată misterios atrăgătoare. Adesea, eroina este nevoită să se ferească de cotoroanţe ticăloase; femeile active sunt, aproape fără excepţie, puse doar pe fapte rele.

Oricât de “independente” sau de sine-stătătoare ar putea să pară la început, femeile sunt obligate să fie pasive în “aventura” vieţii lor. Li se permite să fie eroine numai dacă se conformează acestei aşteptări, altfel sunt “scorpii” sau femei “uşoare” şi, ca atare, este legitim să fie lovite sau chiar ucise.

Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romanul gotic a adoptat aceeaşi tipizare a sexelor, iar tradiţiile acestui gen literar se regăsesc, în mare parte, în proza modernă. Desigur, există şi unele excepţii: Jane Austen, Charlote Brontë, Margaret Atwood sau Angela Carter.

Din păcate, literatura nu poate fi judecată asemenea unui catalog cu modele de lux sau cu un cod al manierelor mai mult sau mai puţin elegante. Dacă ne-am putea imagina un oraş cu femei îmbrăcate precum manechinele de la paradele marilor case de modă, veşmintele extravagante, total nefuncţionale, de spectacol, care sunt aplaudate pe scenă ca nişte jucării suprarealiste neînchipuit de scumpe, ar fi cu totul la nelalocul lor. La fel, dacă pe străzi am vedea nişte roboţi programaţi să mimeze perfecţiunea, am fi dezamăgiţi.

Romanele vând rochii de serie, confecţii de-a gata, “bune de purtat”, nu fantasmagorii suprarealiste, nu visuri irealizabile. Cărţile oferă mostre de viaţă amestecată, nu mecanisme infailibile. Nici bigota corectitudine politică, nici schematismul şi clişeele perpetuate nu sunt recomandabile. Cu certitudine, locul eroinelor trebuie să fie departe de «pueril» şi de «ridicol».

Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale. Avem nevoie de o ficţiune care să nu ne ispitească să comitem greşeala fatală a idealiştilor romantici de a proiecta visurile noastre despre un iubit ideal asupra unui biet om obişnuit, care este (totuşi) o persoană reală, (poate) complexă şi interesantă.

“Sleeping Beauty” – pictură de Henry Meynell Rheam