O frumoasă – și tristă – poezie de dragoste.
Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră
Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.O umbră o să stee mereu între noi doi
(Noi care-am fost pe vremuri lipiți ca două palme
Pe pieptul unei moarte) şi veşnic între noi
Vor crește neguri numai în aparență calme.Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,
Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.
Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi
Cu mâinile pe scuturi severi și plini de pace.
Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări
Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,
Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,
Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.Săruturile noastre cu flăcările lor
N-or să mai incendieze pădurile albastre
Iar sufletele noastre, zburând încetişor,
N-or să se mai înalțe căzând mereu spre astre.Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi
Aducerile-aminte şi vom privi la chipul
Iubirii care cade şovăitor în noi
Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.Dar liniștea de-atuncea n-o vom mai regăsi,
Și singuri vom petrece cele din urmă clipe
În timp ce pescăruşul iubirii va muri
Bătând încă o dată din largile-i aripe…Radu Stanca
(5 martie 1920 – 26 decembrie 1962)
Despărțire
