Privesc afară și văd o zi de iarnă dezbrăcată de zăpadă.Ieri totul era imaculat, copacii își înălțau maiestuos crengile asemeni unor coroane argintate, aveau sămeția cerbilor pe vârf de munte. Niciun defect , nicio fisură, nicio lipsă nu avea natura.Totul era și părea înghețat în perfecțiune.
Azi însă totul e schimbat. A fost de ajuns o noapte. A fost de ajuns câteva grade mai mult, ceea ce demonstrează că nu întotdeauna căldura topește “urâtul”. Legile naturii sunt valabile și pentru om. Uneori topește doar masca, iar omul rămâne despuiat, în toată autenticitatea lui, asemeni copacilor dezbrăcați de zăpadă. Timpul și vremea nu iartă nimic nici la om.
Asemeni acestei dimineți, mă trezesc uneori cuprinsă de pustiul unei zile de iarnă din care tocmai a plecat zăpada și nu au rămas decât băltoacele, noroiul și picăturile de la streșinile caselor, ca o formă de umilință a iernii ce se crede rece, de gheață, dar nu poate învinge nici timpul, nici vremea, nici firescul schimbării.
Așa rămân cu mine însămi și mă cutremur. Nu am rămas de mult timp singură cu mine. Nu știu ce să îmi spun. Mă simt stingheră și-mi fac o cafea, dar nu îmi place să o beau acasă. Realizez că e tot o formă de evadare. Iau telefonul și vreau să sun o prietenă, dar renunț. Îmi aduc aminte de o prietenă pe care nu o am în telefon. O cheamă VINA. Îmi este prietenă din copilărie, încă de când am spart primul bibelou și mi-a fost frică să recunosc.
Nu m-a părăsit niciodată. Uneori a stat ghemuită la pieptul meu și m-a ținut strâns , până aproape la sufocare. Mi-a șoptit la ureche ”Sunt cu tine!” și n-am îndrăznit să îi spun să plece, să o rog să-mi dea drumul puțin ca să pot respira, să-i spun ce gândesc. Nu doream să mă considere nerecunoscătoare, ea îmi era alături, nu mă abandona la greu, ba dimpotrivă mă strîngea tot mai tare, tot mai tare… Și nu era nevoie să o sun niciodată, ea știa când să apară, știa cum să mă încălzească, până la ardere, până la topirea celui mai ascuns gând, până la dezintegrare și contopire cu ea.
A trecut timpul și am reușit s-o rog să fie mai discretă, să-mi dea voie să dorm singură. Părea că a înțeles, dar mi-a trimis insomniile. O vreme am fost certate, nu ne-am vorbit. Am crezut că a plecat, dar am realizat că aveam parcă o bătaie în plus la inimă și un oftat. Știam că e acolo. Supărată!
Azi e ziua îmbrățișării. Și vreau să o invit pe Vina la cafea. Să o îmbrățișez și să îi spun că o iert și că o rog să mă ierte, dar e ultima cafea pe care o bem împreună. O las să plece. O eliberez. Știu, e un act de egoism. De fapt, mă eliberez. Este o dublă grațiere. Mâine poate iar îngheață, mâine poate iar ninge. Mâine poate iar e perfect peisajul naturii sau peisajul vieții mele.
Vreau să sorb cafeaua, împreună cu vina mea, în dezghețul acesta brut, dar sincer, îmbrățisându-ne tandru, fără forță, dar cu duioșie. Până la urmă ea, vina, e singura care nu m-a părăsit niciodată…
