Încerc să privesc mișcarea haotică a frunzelor, și fără să vreau sau să știu ce fac, mă uit mai departe de fereastră – mai departe de mine, de existență și de împrejurul meu în care nu-i decât toamnă.
Soarele ăsta… Mă cufund în naivitatea lui, în razele pe care și le răsfrânge pe chipul meu, de parcă mi-ar șopti că el e încă aici, că n-a plecat, că mă mai poate atinge puțin, atât cât mai are forță în raze. Dar eu pot simți la fel, eu pot să mă colorez cu frunzele toamnei și i le pot dărui pe toate soarelui.
Închid placid ochii, căci și-așa astăzi iar nu pot să văd împrejurimile. Sunt departe cu privirea, oricât aș încerca să mă apropii de camera în care răsună tăceri, oricât aș încerca să văd în frunzele astea așezate pieziș pe crengi scăparea, mă îndepărtez mai mult de real. În momentul în care nu mai zăresc nimic dinaintea mea, iar cuvintele tac, tac și mă înconjoară cu liniștea lor, se propagă soarele pe pleoapele mele nedormite și neobosite de patima insomniilor pe care nu numai că le cunosc, ba chiar le simt și le ghicesc, și uneori le caut…
N-aș mai deschide ochii… E tot soarele pe mine și nu-i decât noiembrie. Nu mai știu, am uitat cum se simte atingerea razelor de iulie, fiindcă ele au rămas undeva, într-o amintire în care în fața ferestrei mele era verde și abundență, acum e doar galben… Și multa lipsă.
Lipsesc frunzele, crengile se dezbracă de ele fugărindu-le, cu riscul de a ști că fără ele vine iarna, că va fi ger, va fi zăpadă și mult alb. Atâta alb încât o să uit de culori. Și unde nu vor fi frunzele, și nici culorile, și nici măcar soarele, lipsesc și eu rătăcindu-mi drumul, mergând fără a pași și-a ști de mine care trebuia să fiu sau să rămăn, căci dacă n-aș fi plecat, nu m-aș fi pierdut.
Și fără să vreau deschid ochii, îmi mângâi pleoapele, uit de soare… și nu-i decât noiembrie…
