Se întamplă deseori sau rareori, dar se întâmplă. Se întamplă să treci pe lângă oameni fără să le permiți să-ți vorbească. Se întâmplă deseori sau rareori să spui că nu e nimic de ascultat și de luat acasă, de aici. Se întâmplă să regreți, în toată plinătatea ta, că nu ai ascultat, pentru că a asculta răspunsuri poate fi mult mai folositor decât o mulțime de întrebări puse.
Dacă ar fi să privim cel puțin o discuție pe care o purtăm cu o persoană am putea vedea că suntem preocupați cu a găsi noi subiecte de discuție, cu a găsi noi întrebări pe care să le adresăm decât să ascultam ceea ce primim ca răspuns. Ne-am da seama cât de des rupem firul discuției încât prea puțin din ceea ce vorbim are o continuitate.
Suntem atât de focusati pe “sarcină” încât pierdem nuanțele răspunsului. Răspunsul, cel care ne poate conduce către următoarea întrebare . Dar noi nu-l ascultăm, noi știm că trebuie să rezolvăm o situație, să aflăm ceva și nu suntem interesați de toate acele cuvinte care se rostesc. Dar uităm că tocmai printre cuvinte putem găsi ceea ce căutăm.
Și nu timpul este cel care nu are răbdare cu noi, noi nu avem răbdare cu omul din fata noastră, noi cei care plecăm, de cele mai multe ori, dintr-o discuție dezamăgiți că nu am reușit să facem, să aflăm ceea ce ne-am propus. Era un punct de pe lista noastră de lucru și nu îl putem bifa.
Dar nu acceptăm să ne gândim, nici măcar o clipă, că în realitate, noi nu am ascultat cu adevărat omul, ca nu l-am lăsat să vorbească, l-am intrerupt atunci când se îndrepta într-o altă direcție decât cea propusă de către noi.
Și nu, nu ascultăm răspunsuri. Nici nu le așteptăm. Suntem prea grăbiți în așteptarea răspunsului dorit, cu un pas înaintea lui astfel încât îi auzim ecoul distorsionat în bătaia vântului.
