Dor in Cer

Mi-e dor de cei care au plecat de langa noi, cei care nu mai sunt.

Imi pare, uneori, ca imi sunt mai aproape decat toti cei prezenti, concreti. Mi-e dor de ei si ii intrezaresc in vis: se face ca mergem impreuna, intr-o zi insorita, in parc, cu bicicletele. Radem, alergam, glumim, vorbim vrute si nevrute.

Uneori vad forme de inimi, aiurea prin oras – in frunze, in pietre, in conturul norilor – si imi imaginez ca sunt semne de la ei. Cred ca ma vegheaza, de acolo, de undeva, continuu,ca niste Ingeri – martori tacuti ai unui taram al iubirii ceresti. Lipsesc din viata mea de zi cu zi, dar nu si din reveriile si gandurile mele care strabat punti intre lumi. Poate ei au invatat acolo, in Cer, sa iubeasca mai bine decat noi pe Pamant.

Uneori e un dor sfasietor. Aproape neomenesc de trist. Si atunci devine cumva… dumnezeiesc. In felul acesta, tristetea si dorul capata aripi, inaltandu-se spre vazduhuri, unde aerul este mai usor de respirat, mai curat si mai pur, unde gandurile negre si greoaie isi lasa povara si devin una cu albul nesfarsit…

Am invatat multe de la pierdere si dor. Dupa ce am trecut peste acea tristete lipsita de culoare, dupa ce au trecut zilele acelea surde la glasul vietii cotidiene, zile golite de sens, dorul s-a transformat in lumina.

In mine, in fiecare parte din mine, e inscris, si va fi mereu, acel Dor. Si ei vor fi mereu parte din mine.
Doamne, daca as visa mai departe, as spune asa: “Fa din Dorul meu un rau curgator, nesfarsit, care sa inverzeasca si sa hraneasca inimile pustiite de iubire din lumea intreaga”…

dor-in-cer

Foto: Elena Morosan

Elena Morosan

Recomandări

Adaugă comentariu