Despre tăceri

Sunt sigur că as fi putut fi un bun narator de povești de dragoste. Pentru că scriitor nu m-aș fi putut numi.
Și sunt sigur că aș fi putut fi un bun înșiruitor de metafore. Pentru că poet nu m-aș fi putut numi.

Știu sigur că aș fi putut mitralia oamenii cu emoții contrafăcute, hrănindu-le disperarea de a se simți speciali.
Că aș fi putut oferi spre prizare
sentimente banale
dintre cele mai superficiale.

Aș fi putut fi un dealer al emoțiilor primare. Un vrăjitor al platitudinii. Un coach al (ne)simțirilor mici și cuvintelor mari. Aș fi putut fi un mentor al fericirii înțepenite pe chipuri ca un rictus plastifiat.

Prafurile cuvintelor mele ar fi fost trase adânc pe nări, iar oamenii ar fi avut senzația că egoismul lor e o binefacere pentru ceilalți. Că orice act de lașitate este și o dovadă de eroism. Că viețuirea și trăirea sunt unul și același lucru.

Poate aș fi devenit un autor cunoscut și aș fi fost oprit pe stradă pentru a se face selfie-uri cu mine,
prin baruri mi s-ar fi oferit de băut: și-aș fi băut – ca să uit de rușine.

Aș fi putut fi toate acestea, dar am ales să tac. Și să-mi ascult cuvintele rostogolindu-se prin cafeaua de dimineața, în timp ce mintea îmi zburdă la dialoguri imposibile în care și tăcerea contează.