“Da, uneori ai parte în viață și de curcubeie care-ți luminează drumul…”
M-am născut la Râmnicu-Vâlcea – oraș de olteni, oameni isteți și plini de umor. Tata avea un umor debordant. Apoi observ oamenii, îi privesc cu atenție. Eu cred că în interpretarea unui personaj, dacă nu te duci la meridianul respectiv, faci un fals. Cehov în fotolii de plastic nu e de conceput. Cred că totul ține de profesionalism, respect pentru epocă, stil. Eu am trăit într-o lume de nestemate și nu pot accepta gablonțurile, sticla de sifon.
Actorii mai slabi de înger confundă «a învăța» cu «a copia» și o spun în cunoștinţă de cauză, și ca actor, și ca profesor. În meseria de actor se fură ca-n codru. Dar ce trebuie să furi? Trebuie să furi meseria, nu forma de expresie. Pentru că, dragii mei, nimeni nu vine la teatru sau film să vadă un actor care îl copiază pe altul. Preferă să vadă originalul. Mi-e teamă că eu o să ajung să nu mai joc ca mine, că prea mă imită mulți.
Eu cred ca viata se constituie din niște drumuri care au coborâșuri, au suișuri, au coturi, au curbe periculoase, au tot ce incumbă calitățile și defectele unui drum… Și gropi, și hârtoape, și noroaie. și curcubeie. Da, uneori ai parte în viață și de curcubeie care-ți luminează drumul, așa, hodoronc-tronc. Și te năucesc.
România e ca un boxer, ca un luptător căzut în ring cu fața la pământ… Trebuie să fie ajutată să se ridice…
Dem Rădulescu
(30 septembrie 1931 – 17 septembrie 2000)
