E o vorbă spusă de părinți cu dragoste, neliniște, visuri și câte altele; o vorbă care ascunde stări și sentimente privitoare la viitorul nostru, atunci când necunoscutul ne va pândi la fiecare colț de stradă iar brațele lor nu vor putea fi acolo să ne ofere căldură și sprijin.
Dar trece și copilăria, trec și rănile din coate și genunchi, iar acestea se mută mai sus, în suflet, acolo unde privirea nu poate străbate, acolo unde rănile se adună pe interior fără a le mai putea cunoaște profunzimea sau mărimea. Acolo unde doar de noi depinde dacă lăsăm și pe cine lăsăm să le cunoască și să le vindece. Cu iubire, cu o atingere caldă, cu o vorbă.
Ce poate fi mai frumos decât să faci pași prin trecut, să revezi momente și să te revezi copil; să-ți auzi glasul, să-ți vezi îndemânarea sau stângăcia, temerile, curajul și să-ți amintești ce lucruri și persoane erau importante pentru tine.
Trecutul, este lada noastră de zestre. Acolo unde stau așezate clipele trăite: reușitele, căderile, lacrimile, zâmbetele, toate surprinse și înrămate sub diverse forme.
Multe se uită cu timpul, chipuri dispar iar ochii noștri privesc mereu către altele: alte decoruri, alți oameni, alte oportunități, alte visuri. Dar mâinile care ne-au șters lacrima, care ne-au îngrijit rănile, nu se uită niciodată.
Iar clipă trecută, scoate în evidență maturizarea copilului, dorința independenței și dorința de a crește cât mai repede.
Ce va fi de tine mai târziu? Putem privi cu toții către oamenii care suntem. Acum în acest moment al vieții noastre. Cât de mult sau cât de puțin a rămas din copilul de altădată, câte lacrimi și răni am ascuns de mâinile care le-au șters și îngrijit odată.
Le ascundem de alții, dar din pacate, le ascundem și de noi, de teamă să nu trezim durerea, de teamă să nu trezim tot ce graba și neliniștea închide, nesimțindu-ne în stare să ascultăm tropotul sufletului și să-l dezbrăcăm.
