Parched

Insuportabila ușurătate a patriarhatului.

Cel mai prolific producător mondial de filme – industria cinematografică indiană – supranumită Bollywood (desigur, cu nuanță peiorativă) din pricina spectacolelor mult prea colorate, în care divertismentul – cântecele și dansurile – ocupă locul central, cel mai adesea se îndepărtează de grava realitate socială.

Există, totuși, și o variantă feministă, acidă și satirică a seriei americane Sex and the City, o peliculă căreia i s-ar potrivi, de minune, titlul “Sex and the Village”. În spatele unor istorii de-a dreptul romanești, încărcate cu paiete și sclipici oriental,  Parched se situează între culorile stridente “marca Bollywood” și respectabilitatea unui film de autor, angajat. Între aceste două capete, se regăsește tonul just, care-i conferă echilibrul necesar (divertisment vs. mesaj profund).

Parched e o dramă emoționantă despre patru femei (o văduvă, o nevastă bătută de soț, o mireasă adolescentă și o dansatoare exotică), care trăiesc într-un sat din India și vor decide să se elibereze de “tradițiile” ce le-au ținut roabe într-un ținut arid. Dacă cele patru eroine pot fi lesne încadrate în arhetipuri: văduva, soața oropsită, prostituata și mireasa vândută, Leena Yadav risipește multă energie în a regiza cu subtilitate o asemenea poveste în care machismul și violența se-mbină     cu dansurile exotice, pline de vitalitate.

Parched urmărește destinul celor patru femei dintr-un sat din Gujarat, India. Rani este o văduvă (la doar 32 de ani !) care-și crește singură unicul fiu, un delincvent bețivan, amica ei – Lajjo – e totdeauna bătută de soțul ei, reproșându-i mereu că e “stearpă”, Bijli – o dansatoare de bâlci (precum dansatoarele de manele, de pe meleagurile mioritice), prostituată – le ține mereu companie și le oferă “sfaturi”. Acestora li se adaugă juna Janaki – o copilă de paisprezece ani – măritată de familia ei săracă, cu fiul lui Rani.

Așadar, patriarhatul este cuvântul de ordine în această “peliculă-manifest”.  În peisajele aride și copleșitoare (din deșertul Kutch), Leena Yadav ne prezintă amărăciunea unor femei, cochilii vii, lipsite de orice drepturi sau aspirații. În acel loc uitat de lume, adunarea bărbaților/“sfatul înțelepților” stabilește legile. Femeile pot fi doar bucătărese, menajere sau muncitoare în agricultură; seara, ele mai câștigă un bănuț brodând stofe artificiale ce vor împodobi straiele clientelor de la oraș.

Cu o evidentă coloratură feministă, pelicula evocă condiția femeii din India de astăzi, îmbinând gravitatea subiectului cu (aparenta) lejeritate a interpretărilor artistice. Este remarcabil aportul celor trei actrițe: Tannishtha Chatterjee, Radhika Apte și Surveen Chawla în acest proiect curajos, pornit să demonteze prejudecăți și să înlăture vălul ignoranței. Coproducător, directorul de imagine, Russell Carpenter impune acestui film culorile potrivite, demne de o cofetărie (ambulantă) vag mentolată. De asemenea, montajul imprimă o dinamică și-un decupaj alert în care eroinele sunt puse într-o lumină călduță, adecvată unei comedii romantice sau unui sitcom american.

Cu siguranță, acest aspect de « feel good movie » a fost gândit anume pentru a înmuia sarcasmul din mesaj. Ca în orice producție indiană, muzica (Hitesh Sonik) devine personaj de sine stătător, care însoțește eroinele de-a lungul întregii povești. Sunetul e mișcător și capătă aspectul unui panou indicator pentru nivelul emoțiilor. De remarcat, introducerea unei ode dedicate fetei în floare/«Baaisa», de fapt, în antiteză cu realitatea cruntă în care Janaki își   tăiase singură podoaba capilară, părul lung, pentru a împiedica vânzarea/căsătorirea sa.

Clișeele picură precum norii denși din ploile musonice – așadar, găsim o scenă de amor decupată și “plantată” într-o pădurice, la lumina flăcărilor, într-o “noapte de foc”, într-o escapadă strict femeiască. Parched relevă, în egală măsură, exotismul servit mereu în filmele produse în India, dar într-o cu totul altă manieră, în așa fel încât să nu se izbească prea dur de “palatele occidentale”.

Leena Yadav a conceput un produs încărcat de locuri comune, dar cu o țintă clară. Dacă înlăturăm straiele colorate, eroinele din film se pot regăsi în orice colț al lumii. Singură, Janaki – fata măritată cu de-a sila de o familie săracă – se raportează strict la realitatea indiană, dar fără    a fi exclusiv specifică acestei zone de pe mapamond (poate fi oricând Pakistan, Bangladeș sau Cambodgia, ba chiar și România). Cu abilitate, realizatoarea strecoară acele scene în care sunt prezentate asperitățile vieții femeilor din aceste colțuri ale lumii, în care abuzul sexual face   parte din “normalitatea” traiului patriarhal.

Așa-zisa “tradiție” îi conferă femeii un rang inferior, de aceea violul sau bătaia nu deranjează pe nimeni (cele câteva minute – în care este prezentată  tânăra Champa (Sayani Gupta), măritată cu forța, care explică cum fugise de-acasă din pricina frecventelor violuri din partea cumnaților, socrului și din cauza bătăilor soțului – sunt edificatoare). Leena Yadav face cu bună știință această demonstrație, fără a pica în anecdotic.  De aceea, strecoară, pe ici-colo, unele situații comice pentru a mai îndulci atmosfera generală.  Ba mai mult, joacă o carte importantă atunci când relevă  consistența unității în durere: dezamăgită de fiul alcoolic și violent, văduva Rani își ajută nora să evadeze din acea văgăună, înțelegând că nu întotdeauna glasul sângelui trebuie “să facă legea”.

Încercând să atingă ușor publicul amator de The Fifty Shades of Grey, cineasta militantă se strecoară printre glumițe și clișee. Purtate de dorința de libertate, unite de o prietenie sinceră, eroinele înfruntă toți demonii și visează la o condiție mai bună. Stridența culorilor nu îndreaptă deloc filmul spre caricatural, ci reflectă ambivalența, de aceea, regăsim și prezența unor personaje masculine pozitive (băiatul sărac care o iubea sincer pe Janaki sau vrăjitorul din pădure). Imperfecțiunile   lumii indiene sunt ilustrate și de scenele din viața exoticei dansatoare, Bijli. Singura eroină cu părul precum în reclame, exotica ființă reprezintă o altă victimă a sărăciei mixate cu ignoranța. Deși e maltratată de clienți și de patron, Bijli rămâne onestă cu sine și cu amicele sale. Scena    de amor ezoteric, atât de grotesc, comico-tragic realizează legătura cu următoarele cadre, dintr-un… viol.

Prin această narațiune cinematografică, Leena Yadav dorește să redea speranța femeilor indiene și le pomenește despre independența spiritului, despre necesitatea educării și despre nevoia descotorosirii de orice formă de dependență (financiară, psihologică sau sentimentală), evitând, însă, didacticismul sau caricaturalul. În pofida situațiilor dramatice, adesea tragice, filmul evită mizerabilismul. Leena Yadav a optat pentru optimism, livrat odată cu  doza de compasiune și de empatie. Muzica magnifică și vocea profundă a lui Gazi Khan Barna bulversează și menține trează atenția către spectacolul de pe ecran, o veritabilă melodramă contemporană.

Parched  este un imn închinat femeii, o înălțătoare odă dedicată celor care încă îndură forme ale opresiunii și, în egală măsură, un îndemn către aspirație și progres.