Atât de mult încât de fiecare dată când vine țin neapărat să o îmbrățișez.
Lipsită de interes vizavi de ce omul își dorește, vremea își întinde norii sau și-i adună după bunul plac, prin urmare, noi de ce am lăsa-o să ne dicteze modul în care alegem să ne petrecem timpul, când fiecare moment îmbie către ceva. Către vorbă, tăcere, mișcare, către noi.
De ce-am iubi ploaia? Pentru că are farmecul său, misterul, muzica sa. Alături de ea poți face orice. Poti să plângi, poți să râzi, să dansezi, să urli… nu doar să alergi. Căci asta facem de fiecare dată când trece pe la noi. Alergăm să ne ascundem, căutând un loc care să ne ofere acoperișul său, dar adulmecăm marea de miresme pe care o lasă în urmă.
Îmi amintesc cu plăcere ploile de vară care mi-au scăldat copilăria. Cum tălpile mele goale se bucurau de ploaie și de căldura care se ridica din asfalt. Dar astăzi, mă găsesc, deseori, că înalț și eu o umbrelă, printre multele deschise, trecând prin ea în grabă, fără a o mai contempla.
Doar vântul mai pune piedică grabei. Cu o suflare mai puternică, ajungem să petrecem timp în direcția susținerii acesteia decât să ne bucurăm de protecția ei. Dar ploaia, pe lângă faptul că pune la încercare coafura, machiajul, că șifonează haine, spală ceva. Spală praful de pe străzi așa cum lacrima îl spală pe cel din suflet.
Căci lacrima la fel ca fiecare strop care cade spune o poveste.
