Mi-a fost dat să învăț tîrziu, mult prea tîrziu, sensul și semnificația cuvîntului împreună. L-am trăit în urmă cu puțini ani, auzindu-l rostit de un copil care spunea că, la școala unde a învățat, cel mai important lucru pe care îl poate spune despre trăirea lui acolo este legat de faptul că a descoperit bucuria de a fi împreună. M-au impresionat cuvintele și realitatea din spatele cuvintelor lui.
În urmă cu cîteva zile, tot în mijlocul copiilor, am trăit și eu altfel de momente împreună. Maica Bianca e un om care, de peste 20 de ani, și-a lăsat țara, locul și tot ceea ce era în jurul ei și a venit în România pentru a da lumină copiilor neajutorați. La aproape opt decenii de viață, maica este de o energie debordantă, dublată de o aură care trădează o pace sufletească demnă de invidiat. În ciuda unui trup șubrezit, prin care au trecut încercările vieții sau intervențiile medicilor, sufletul și gesturile îi sînt pline de o energie de neexplicat. Se întreține dintr-o grădinuță mică și din cîteva găini care îi dau ouă și carne. Muncește cot la cot cu cîteva maici și cu puține persoane care, din dorința de a ajuta, au făcut dintr-o casă un așezămînt cultural plin de căldura familiei. Zilnic, aproape 300 de copii vin aici după orele de școală pentru a servi o masă caldă, pentru a își face temele sau pentru a avea parte de tratamente sau îngrijiri medicale cum acasă nu au.
Văd copiii cum vin în valuri și surprind bucuria și lumina din ochii lor, de îndată ce pășesc pe poarta de intrare în lumea altfel. Imi spune cîteva detalii despre unii din copii și, instant, îmi dau lacrimile. Nedreptatea lumii acesteia parcă se adună, din plin, în momente din viață, și se concentrează asupra unor ființe…
Înainte de a merge la masă văd cum, în curte, se face un cerc și copiii împreună se țin de mînă. Nedînd prea mare importanță gestului, atent fiind la cuvintele maicii, las în fundal această scenă și încerc să mai aflu cîte ceva despre existența lor, aici. Dintr-un zumzet incipient, ușor crescător, parcă totul se armonizează și deja atenția îmi e captată de ceea ce credeam a fi un act ludic. Copiii, într-un cerc, ținîndu-se de mîini, înainte de a merge la masă, se rugau împreună. Rămîn parcă fără aer și îmi dau seama că, așa ca și aici, sînt foarte multe locuri în țara acesta unde oamenii creează mici colțuri de pardis, sau refugii din calea unui tăvălug uniformizator care nu mai ține cont de valori sau sentimente. Maica Bianca este un exemplu viu că, în România, se poate trăi, dăruind, împreună!
