Dansul e cel mai frumos drum între două puncte.
Mișcarea dansată este un dozaj controlat și savant între haos și ordine. Să iei bastonul cu ambele capete… Haosul fără nicio structură, n-ar rezista nicio secundă, ordinea, singură, fără un dram de nebunie, n-ar putea fi decât destructurantă și catastrofică… Nebunia și structura n-ar ști să existe singure. Dimpotrivă chiar. Sunt destinate să trăiască într-o permanentă simbioză. Cu nevoia vitală să fie alimentate de o continuă și mutuală înfruntare… Nicio explozie de nebunie creatoare, nicio răsturnare de logică, nicio bulversare de sintaxă, nicio imagine poetică n-ar fi posibilă fără claritatea simplă a cuvintelor… sau conceptelor
Nu îmi place să fiu numit coregraf, ci făcător de dans. Cred că numai un corp care gândește poate fi, întra-devăr, un corp frumos. Apt a se exprima în modul cel mai complet posibil. Iar energia poetică, cea a metaforei şi a emoţiei, reprezintă pentru mine un aliment esenţial al dinamicii corporale. Cu mişcări ce se conjugă precum verbele, în timp ce corpul şi părţile acestuia se declină aşa cum o fac substantivele şi adjectivele. Creând acorduri (sau dezacorduri!) ca în muzică. Şi rezolvând probleme cum o face matematica. Organizarea coregrafiei fiindu-mi nu numai Artă, dar şi Meştesug, un metisaj, printre altele, între geometrie şi gramatică, arhitectură şi orchestraţie, sculptură şi strategie de joc… Adică, într-un cuvânt, şi în sensul nobil al acestuia: o adevărată fabrică.
Omul este singur cu problematica nu numai a dansului, ci şi a vieţii. Dansul este pe undeva şi o artă care esenţializează viaţa însăşi prin faptul că toată fiinţa este implicată în actul dansat, nu numai o parte din corp sau corpul ori mintea. Mi se pare că toţi parametrii umanului sunt prezenţi acolo. Nu poţi atinge tot. E imposibil, dar când dansezi îl iei pe Dumnezeu de un picior. Pentru acele momente privilegiate trebuie trăit.
Cred în Dumnezeu, dar nu în domnul cu barbă, cu toate că îmi place foarte mult imaginea aceea de pe cupolele bisericilor noastre. Mă simt ocrotit. Mă simt ca păpuşa aceea care ştie că sforarul există undeva şi o duce unde trebuie. În acelaşi timp, Dumnezeu cred că are foarte mult umor. Există un Dumnezeu cu zâmbet. Pe catedrala din Rennes există un înger care zâmbeşte. De obicei sunt severi. Atunci am înţeles eu că Dumnezeu se şi amuză cu noi. Probabil că se şi autocreează prin noi.
