Trăim cu obsesia acaparantă a reușitei, fugim spre succes, bifăm toate etapele creșterii ierarhice, semnăm cu docilitate condica corporatistă, suntem autorii cumsecade ale celor mai grozave activity report-uri, dar în planul vieții private ratăm întâlnirea
Mai cred și în răstimpuri fermecate mai cred și-n romantism, adeseori în lumea plina de păcate mai cred în anacronicul buchet de flori Mai cred și, uneori, în basme, cu feți frumoși și zâne pot
Tu mă iubești mai demențial, mai nu știu cum, dar nici nu vreau să știu de ce, iubito – fă-mă insular, naufragiat – fără scandal – fă-mă sa pierd noțiuni elementare, dar dintre toate timpul
Într-o lume saturată inflaționist de imagine, apelăm în mod paradoxal tot la imagine pentru a ne salva de efectul de supra-acumulare! Artistul fotograf își asuma involuntar un rol soteriologic, el se plasează în zona percepției
Să te ‘nfășor cu dulcele nesaț al mâinilor cuprins de dor? Sau să te-ncânt cu al meu amor de poezie în cald veșmânt, și dintr-un nerostit cuvânt cu nesecată bucurie să-mi iau avânt, iubindu-te cum
Beatrice Portinari Dante, plimbându-se prin univers, este mereu agățat de ochii senini ai Beatricei. Privind-o se știe, oarecum, în siguranță chiar și în infern! Există un drum al nostru către noi
Când tu taci mi-e mai greu, mi-e mai dor, îmi e mult mai greu să mor fiindcă teamă mi-e că dacă - ca prin vis te-aș auzi - m-aș trezi venind spre tine, drag mi-ar
Ce sunt eu când tu, lumină, te cobori ca pe-o tulpină ce ești tu – când trubadur – vin sărutul să ți-l fur să-l prefac ca la-nceput, cu răsufletul din rai, într-o splendidă grădina plina
De-as fi o floare de liliac în luna mai, aș înflori în calea ta în zori pe-o ulicioară! Și-n toamnă-apoi, de mi-ai zâmbi, eu de emoție-aș înflori – a doua oară!
Spune-mi ceva duios și rar - ori dacă vrei mai bine-un cântec, spune-mi câte primăveri și veri s-au întrecut făcându-ți dar privirea să ți-o-ncânte prin descântec?
Ia-mă copilărie, cu surâsul tău, cu îndelungata ta mirare, și fă-mă, pentru câteva clipe, copil: cu involtă candoare să râd, să nu se simtă în mine obosita zbatere de aripi, si du-mă in sus, înălțat
Noi suntem suma întâlnirilor noastre, a deciziilor luate punctual, suntem deopotrivă rezultanta certitudinilor și a incertitudinilor noastre și am înclinarea să cred ca și cea mai anodină dintre vieți – poate oricând deveni materia prima
Îmi place cum ești, nefiresc de cuminte, cu tine as respecta, fără rest, orice decalog- ia aminte! îmi place cum ma alinți, nefiresc de duios, cu tine ma simt mai nebun, mai frumos! dar cel
Mi-aduc aminte, îmi spuneai, - prețuiești clipele de poezie - și pentru că nu am suficiente clipe la îndemână le-am golit pe cele câteva - puține câte am - și le-am umplut cu metaforă, dăruindu-ți-le
Ce ciudați suntem noi, oamenii, bărbați sau femei deopotrivă, când ne îndrăgostim: sufletul ni se inundă ca un ocean dezlănțuit, inima ne bate în ritmul celui mai zvelt menuet, ochii devin gazda celei mai luminoase
