De ce timpul nu mai are răbdare cu oamenii? Ei bine, iată adevărul... "Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la marginea orașului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar.
De noapte. De dragoste. De mai. Plăsmuiri din basme M-au împresurat? Aripi de fantasme Poate-au scuturat Aur peste ele? Cine dete, oare, Strai de sărbătoare Gândurilor mele? Stau încremenit — Parcă niciodată N-am mai pomenit
De întâi de mai. De Mihai Eminescu. Azi e zi întâi de mai, Azi e ziua de Armindeni: Eu te cat, drăguța mea, Eu te caut pretutindeni. Eu te cer de la izvor, De la
O poezie de suflet. Îngăduie, Doamne, să-mi închei Rugăciunea de seară ca de-obicei: "Bunule Dumnezeu, Când ai să vrei Să mă chemi la Tine, Rogu-Te să-l iei Mai întâi pe câinele meu, lăsându-mă-n viață pe
Și te dai prins și te dai nins... Cu calul murg trage la scară tristețea în ediție de seară trasă-n volute verzi de foi volante ca rufăria fostelor amante și-n foaia cu tipăritura densă citești
Un poem de dragoste. Altfel de dragoste. De-acum aș putea Și fără picioare trăi, Da, fără de ele La cine vroiam să ajung Am ajuns. Și fără de ochi, Da, fără de ei, Aș putea
Tu plutești ca un vis de noapte deasupra sufletului meu. Iți sprijini tâmpla de inima mea ca de o piatră roșie, și aștepți să-ți spun numele tuturor lucrurilor pe care eu am isprăvit de mult
Nu credeam să-nvăț... Fără frumusețea ta, frumusețea lumii e scrum și cenușă. Fără brațele tale, brațul oricui e pentru mine laț de spânzurătoare. Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii. Fără ochii
Dragostea ta umple cerul de fum... Sufletul tău funcționează cu lemne, Iar al meu cu electricitate. Dragostea ta umple cerul de fum, A mea e din flăcări curate. Totuși vom mai merge împreună O bună
Ultima poezie a lui Ștefan Augustin Doinaș. Acum, că mi-a fost dată la o parte albeața de pe ochi, aceea care mă făcea să nu mai văd adevărul, pot să aștept în deplină liniște. Clipele
Una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărțim cum s-au despărțit apele de uscat. Totul e
Totul, nimicul, puținul... o doamne cât de frumos este cerul cât de frumoasă topirea cât de albastră iarna îți culci tâmpla pe unul din umerii mei ca pe o treaptă pe cea mai înaltă înainte
Un poem în care, probabil, se vor regăsi toți aceia care au iubit cu pasiune. Cu năvalnică, dureroasă, dezmierdătoare, cutremurătoare pasiune... Nopțile, când îmi amintesc iarăși de noi, totdeauna pe întuneric și amenințați totdeauna, îmbrățișați
De dragoste. De dor. De Nichita. Noi știm că unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o pară nu știm cât face. Știm că cinci fără patru fac unu, dar un nor fără
Pentru toți aceia care iubesc poezia. Tu ești ca pasărea aceea, care, cândva,-ntr-o zi de vară, când ploaia se lasă din ceruri parcă plutind, atât de rară, zbura de-afară în odaia în care stam şi,
