Știi momentul acela in care îți dai seama de profunzimea lumii careia ii aparții iar tot ce ai putea spune si scrie e atât de superficial și lipsit de sens încât tacerea ti se pare mai potrivită?
Un astfel de moment ma îmbrățișează de multe ori, încât nu văd sensul scrisului, încât îmi vine sa le sterg pe toate. Ma întreb : Cum ai putea crede ca doar tu ai trecut prin foc, ca tu le știi pe toate?
Si cum acum ma aflu prin lumea întrebărilor, ma intreb dacă a fi sincer nu e doar o nebunie scumpă. Eu nu știu sa mint si nici nu vreau sa ma schimb. Si dau explicații pentru o alegere a mea, cica pentru linistea mea. Dar cine oare mi-o cere? Eu.
Și totuși, poate ar trebui sa mai tai din sinceritate, ca poate e mai degrabă o inconștiență sa cred ca străinul o recunoaște. dar nu aș fi autentică ci mai degrabă, falsă. De ce ma raportez și la ce crede strainul? Slăbiciune umană. De măști sunt sătulă. Nu le înțeleg si nu îmi plac. Sunt satule si ele de atata teatru, încât din oboseală mai lasă să li se vadă si plictisul.
Convietuirea asta te ridica si te coboară intr-o clipă, îți arată slabiciunea, goliciunea, lipsa intelepciunii, capeți tarie, experiență dar oare siguranța și încrederea in tine pe care ti le oferă experienta nu e și o pofta a ego-ului care se cere a fi satisfăcută? Pentru ca de multe ori se greșește și din prea multă incredere și siguranță în tine.
Mi se spune ca sunt cu picioarele pe pamant, omul care ii aduce si pe alții cu picioarele la nivelul lui, dar încă imi lipseste înțelepciunea pe care o caut. Șiretenia nu o vreau. Tot ce imi este dat sa traiesc este pentru a învata dar uneori traiesc cu impresia ca înțeleg doar cate ceva și ca poate, ce ar fi trebuit cu adevarat sa inteleg, nu am facut-o.
Și nu îmi place să mi se spuna ca sunt un om bun. Am si eu rautatea mea, goliciunea, inconstienta mea. Si atât de multe întrebări… Dar si oameni care să mă ghideze in direcția bună, către mine, atunci când mă pierd. Nu mulți, e adevarat, dar sunt…
