Sîntem, zi de zi, prinși în canoane. De orice tip, de la jalonări fizice și pînă la cele mentale, de la încastrări legate de timp, timpuri sau timpi și pînă la direcționări de spațiu sau spații…
Cele mai crude sînt, bineînțeles, canoanele celorlalți, limitele impuse sau prejudecățile legate de tot ce ne înconjoară. Soarele strălucește pentru toți, chiar dacă umbra unora e mai mare. Ne place să pozăm de multe ori în ce nu sîntem tocmai pentru a fi prinși în niște canoane – zîmbim cînd sîntem pe punctul de a fi imortalizați în imagini, ne căutăm oameni celebri pentru a ne fotografia cu ei, provocăm situații unice prin care să ne demonstrăm că sîntem altfel.
Ne agățăm cu disperare de privirile celorlalți, în căutarea noastră de a fi remarcați, apreciați, aleși. De a fi altfel. Uitînd că soarele este același, iar gîndul nostru nu trebuie să fie legat de cum sîntem priviți de oameni, ci de cît de drept stăm sub ochiul soarelui. Ne reflectăm, de multe ori cu propria intenție, sau ne umbrim de ceilalți, fără a realiza că adevărata frumusețe a noastră nu constă în aprecierea temporară a celorlalți sau în remarcile de conjunctură ale celor ce își urmăresc scopul, ci în calitatea pe care o avem – de a străluci, de a fi o mică fărîmă din Marea Oglindă.
Căutăm, nejustificat de mult, canoane. Ni le asumăm și ne ordonăm viața în funcție de ele. Fotografii ale clipei care vrem să dureze, în ciuda faptului că dăinuirea nu e un aspect ce ține de fulguranța clipei, ci de stare. Ne canonizăm cu lucrul, fapta, știința sau neștiința. Și cu voința. Trăim în prejudecăți și nu reușim să ieșim din ele.
Și poate nu întîmplător unele din cele mai bune aparate de fotografiat din lume poartă marca atît de cunoscută: Canon…
