Doar să ne spună cineva că nu se poate, sau orice alt cuvânt care trimite către interdicție, că deodată trezim copilul din noi, curioși, pregătiți pentru a risipi misterul. Interzicerea unui lucru naște interesul omului, însă dacă nu ar purta un astfel de însemn cel mai sigur că ar ajunge să se piardă printre celelalte lucruri.
Universul, religia, iubirea, moartea, viața, toate acestea au fost, sunt și vor purta deasupra lor diferite însemne care să facă omul să își dorească să caute dincolo de scoarța care le cuprinde. Întotdeauna va exista un fruct (al cunoașteri) interzis.
Sub însemnul interzis, totul devine interesant, gustul pare dulce, misterul te apropie și te invită la a-l descifra. Doar curiozitatea a condus, de când e lumea, la fel și fel de descoperiri, invenții și nu numai. Interzicerea a condus și ea atât la lucruri dorite cât și la lucruri mai putin dorite (revolte, frustrări).
Dar omului îi place “să se joace cu focul”, pentru că atunci totul devine mai palpitant, mai de valoare și chiar dacă e supus unor riscuri ajunge să și le asume având în gând dorința de a dezlega, de a rupe lanțurile care ascund misterul.
Daca ți s-ar spune că nu ai voie să faci un lucru, să visezi, să crezi, să te exprimi, atunci toate aceste verbe s-ar transforma rapid în acțiuni, însă, cum acum trăim într-o perioadă de abundență, din mai multe puncte de vedere, unde tot ce ai visat sau nu ai visat există sau apare peste noapte, sub acest semn, totul devine neimportant, de unică folosință.
Din păcate, valoarea oricărui lucru scade odată cu abundența. Cu cât scrie pe el “ediție limitată” cu atât acel lucru devine mai interesant, mai valoros, mai de dorit.
Orice fruct al cunoașterii care va aparea în fața omului sub semnul interzis va trezi interesul său. Cunoașterea are adevărurile sale, adevăruri care se întrepătrund, și care nu sunt lăsate la voia întâmplării. Rădăcinile sale sunt la adâncimi necunoscute, iar descoperirea lor – dorită de către fiecare societate.
Dar cine să cunoască până unde s-a reușit să se ajungă. Poate istoria se repetă la nesfârșit. Poate că fiecare societate mai acoperă cu câte un strat rădăcinile ei, și săpăturile ajung tot până în același loc. Nu e prezentă niciuna dintre acestea să ne spună până unde au reușit să ajungă, sau, dacă noi am reușit să ajungem mai departe.
Cunoașterea, aș asemăna-o mai degrabă cu o mină. Te ademenește să intri, să o explorezi și să o exploatezi, iar cu fiecare pas făcut în această direcție, setea de cunoaștere și de găsire crește. Înaintezi, iar cu cât înaintezi, cunoașterea te apropie de o zonă necunoscută.
Dar să nu uităm confuzia care poate să apară, imposibilitatea de a înțelege ceea ce cunoașterea îți dezvelește, sau, dacă tu vei reuși să dai mai departe înțelesul ei și nu pe cel trecut prin filtrul tău de înțelegere.
Oare ce așteptăm de la fructul (cunoașterii) interzis? Sațietate, Iluminarea, fericirea, înțelepciunea, împlinirea? Știm doar că îl dorim. Nefiresc ar fi să nu-l dorim, însă contează intenția care ne conduce către el, și pe care parte alegem să o gustăm mai mult și să o împrăștiem în lume. Binele sau răul.
Dar să nu uităm că atâta timp cât trăim într-o dualitate, intenția noastră poate cunoaște schimbare cu fiecare clipă, cu fiecare gând.
