Bine ai venit pe WebCultura

Din cuprins:

Epoca panicii

“Astăzi, nu mai există loc nici pentru actori și nici pentru publicul căruia aceștia se adresează”

Mesajul transmis de Dario Fo cu prilejul Zilei Mondiale a Teatrului 2013. “Cu mult timp în urmă, Puterea a rezolvat...

Continuare...


Powered by

Epoca panicii

Mădălina Dumitrachede @
27 November 2013

La bataille de Solférino: un film de un nonconformism autentic. Premii:Cannes 2013, ACID, Paris Cinéma 2013, Premiul publicului.

Filmul La bataille de Solférino este puternic ancorat în agitaţia vieţii de zi cu zi. Realizatoarea, Justine Triet, insuflă primului ei lungmetraj o permanentă tensiune. Tonul îl dă chiar prima secvenţă. Scena de la începutul peliculei, puternică şi uşor de reţinut, echivalează cu un vals pe care eroii îl au ca probă de foc – să valseze cu însuşi cotidianul vieţii.

Laetitia (Laetitia Dosch) este o jurnalistă de televiziune care se pregăteşte, în dimineaţa zilei de şase mai 2012, să fugă spre sediul Partidului Socialist, de unde trebuia să transmită informaţii culese de la partizanii lui François Holland. În timp ce tânăra mamă dă ultimele indicaţii unui baby-sitter neexperimentat şi molâu, cele două copile ale sale ţipă. Camera de filmat surprinde cu atenţie aceste instantanee, figurile pierdute ale micuţelor, iar coloana sonoră susţine tonalitatea cu muzică aproape agresivă. Situaţia se încâlceşte când fostul soţ, Vincent, un maniaco-depresiv abia întors de la spitalul de psihiatrie, vrea să îşi vadă copilele. Laetitia refuză să îl primească şi nu îi dă voie să intre. Ea porneşte, pe motocicletă, către strada Solférino, în timp ce Vincent forţează intrarea în apartamentul fostei sale soţii. Adusese fetiţelor, drept cadouri, o mască javaneză şi o replică din plastic a sabiei lui Darth Vader. Acest “ex” adânceşte dezordinea din peisajul domestic, în care Laetitia, Antoine şi Virgil, noul amant, îşi “pasau” sarcini. Până aici, scenariul se aseamnănă destul de mult cu cel din pelicula românească Toată lumea din famila mea (2012, r. Radu Jude), relevând un fel de “marcă” a societăţii douămiiste.

Justine Triet impresionează prin maniera în care transformă prozaicul într-o chestiune de ritm. În orice clipă, forţele implicate îşi pot schimba rolul, pot accelera sau pot încetini ritmul. Ritmul induce chiar mişcarea – se filmează alegerile prezidenţiale din 2012. Cineasta nu surprinde doar nişte imagini, cât surprinde valul fizic, cvasi-chimic, al mulţimii, într-un anumit moment (şase mai 2012). Cu abilitate, ea înlocuieşte evenimentul politic cu o dramă familială şi astfel dă peliculei un sens ambivalent. Limbajul de lemn al discursurilor politicienilor, opiniile electorilor intervievaţi, exprimă, în fapt, o criză reală. Imaginea mulţimii adunate pe strada Solfèrino este aceea a unor cetăţeni entuziasmaţi doar pentru că se pot vedea pe ecranele gigantice şi exprimă goliciunea de sens.

De la secvenţele ce ţin de maniera documentarelor, se ajunge, treptat, la restituirea unui conflict conjugal. De la Parisul văzut de pe motocicletă, se ajunge la dimensiuni aproape intime, dar purtând amprenta acelei duminici electorale. În acest vârtej public, deriva indivizilor este şi ea la fel de bulversantă. Confruntarea dintre micro şi macro este mai evidentă când imaginea lui Vincent, un tată debusolat, se pierde în mulţimea alegătorilor din seara rezultatelor de la alegerile prezidenţiale. Spirala isterică şi claustrantă a unui cuplu aflat în criză este metafora unei Franţe împărţite în două tabere.

Regizoarea nu judecă persoanjele şi-şi construieşte filmul ca pe un crescendo urmat de o pantă descendentă. Vom vedea ţara separată între opţiunile electorale şi un cuplu (Laetitia-Vincent) semnând un armistiţiu pasager. Cineasta caută (şi găseşte) formula unui cinema care posedă intensitatea unui concert rock (coloana sonoră a filmului are şi melodia Lose your soul, semnată de Dead Man’s Bones). Paralela făcută între decalajul dintre cele două părţi ale electoratului şi cel al unor foşti soţi arată limitele actuale ale unei lumi tot mai egoiste, de un individualism ce tinde către paroxism. În mijlocul acestei debandade, copiii sunt amestecaţi cu “rufele murdare”, devenind obiectul unei lupte nemiloase dintre părinţi. Laetitia Dosch (Laetitia) are o placiditate apropiată de supleţea comică a lui Kristin Wiig, Vincent Macaigne (Vincent) îşi gestionează cu minuţiozitate mijloacele astfel încât pasivitatea lui, din rol, scade până aproape de implozie. În jocul actoricesc, aproape halucinant, Marc (Marc-Antoine Vaugeois), baby-sitter-ul, relevă alteritatea într-un mod aproape poetic, în raport cu cele două fetiţe pe care le avea în grijă.

Pelicula uimeşte prin capacitatea sa de-a evidenţia momentele veridice, stimulând, deopotrivă, o echipă de actori ce n-ar mai trebui să stea în umbră. Acest Kramer vs. Kramer, vârât în sos politic, aruncă spectatorul într-un coşmar modern. Privitorului nu-i mai rămâne decât să se întrebe care ar mai putea fi raportul dintre intim şi colectiv într-o societate bolnavă de sine.

Regia: Justine Triet. Scenariul: Justine Triet. Sunet: Julien Sicart. Imagine: Tom Harari. Montaj: Damien Maestraggi. Producător: Emmanuel Chaumet.
Distribuţia: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Arthur Harari, Virgil Vernier, Marc-Antoine Vaugeois

Despre autor

Mădălina Dumitrache

| Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Comentează

Parteneri

© 2010-2014 WebCultura.